Un vechi proverb latin subliniază că „nimic nu este de temut în afară de însăși teama”, în timp ce Dostoievski, în romanul Demonii, dezvăluia un fapt uitat: „frica este blestemul omului”.
Teama provocată de negura unui tărâm necunoscut, de imprevizibilul – posibil primejdios – al vremurilor ce stau să vină, acționează perfid, ca un sâmbure de drojdie strecurat în aluatul sufletului și care sporește neliniștile existențiale – pe nesimțite, fără contenire și până la cote nebănuite – de ajunge bietul om să trăiască cu frica-n sân și să tragă câte o spaimă la fiecare vorbă (nesăbuită) vânturată pe te miri ce canale de comunicare. Jucându-se parcă cu mintea slabă și fragilă a omului, în reprobabila goană după știri de senzație (ce au și momeli agățate cu abilitate în titlu pentru a determina cititorul să deschidă, din curiozitate, articolul de presă postat online), în perpetua goană după audiență (emisiunile fiind dinadins presărate cu BREAKING NEWS, calde ori chiar necoapte, despre felurite crize și catastrofe), în încercarea de a anticipa stări și situații excepționale (doar din dorința de a putea cândva afirma : „Eu v-am zis… și iată că am avut dreptate”), nu o dată realitatea este deformată ( prin amplificarea proporțiilor unei stări) și se țese, din firul temerilor inerente situațiilor ipotetice îndelung dezbătute, o înfricoșătoare pânză a disperării în care omul e prins.
Se spune că există un miez de adevăr în fiecare exagerare, și un strop de exagerare în fiecare adevăr, căci exagerarea (mlădiță a minciunii – potrivit unui proverb spaniol) reprezintă, în esență, un „adevăr care și-a depășit măsura” (Khalil Gibran), dar când e frecvent folosită devine o armă letală, aidoma picăturii de panică pusă în „perfuzia informațională” la care stăm cuminți conectați. De curând, am citit despre „pietrele foamei”, ce ies la vedere din matca marilor fluvii europene când scade dramatic debitul apelor, punându-se însă accentul pe mesajul transmis: „când mă vezi, o să plângi”, și nu pe împrejurarea că alăturat textului stau săpate succesiv în stâncă și un șirag de ani, ceea ce înseamnă că în natură totul se petrece ciclic și fără o ordine precisă și prestabilită; că alternează perioadele de răcire și de încălzire globală, de ploi abundente și de secetă îndelungată; că au fost și vor fi mereu catastrofe climatice, fenomene geologice extreme (cutremure, valuri seismice, erupții vulcanice…) și crize financiare, doar că acum aflăm despre ele, la minut și în amănunt, fiind urmate de presupunerile și interpretările apocaliptice ale „specialiștilor”.
Și cum „domnii atoateștiutori” ne tot toarnă-n cuget felurite filme fantastice și cum ne „ducem după fentă” de fiecare dată, călcându-ne în picioare pentru a ne face stocuri de drojdie, de benzină, de pastile de iod… nu pot să nu-mi aduc aminte de o destăinuire făcută de bunicul meu în urma întrebării pe care i-am adresat-o : „Ți-a fost frică pe front?”, răspunsul fiind, cu aproximația datorată trecerii timpului, următorul : „Nu știe omul câte poate îndura… Când am plecat la război, m-am gândit întâi la ce se putea întâmpla mai rău: că nu mă voi întoarce viu, și nici mort, trupul urmând a fi îngropat în pământ străin. În felul asta mi-am acceptat soarta, m-am obișnuit cu ideea morții și fiecare frig îndurat în tranșee și fiecare rană suferită mi s-au părut mai apoi suportabile, căci reprezentau cu mult mai puțin decât răul cel mare.” În clipele de cumpănă, dacă și noi am proceda la fel și am pleca din punctul maxim al pericolului ce se întrevede la orizont, ne-am consola mai ușor cu faptul că se poate trăi și fără pâine, că se poate merge și pe jos (nu doar cu automobilul), că pastila de iod (ca și vaccinul contra virusului) face și ea ce poate, dar nicidecum minuni care să înlăture consecințele unui accident nuclear, important fiind ca seara să ne punem capul pe pernă împăcați (că ne-am făcut bine treaba), fără a ne preocupa – și în vise – de lucruri ce nu depind de noi, căci îndestulătoare pentru om sunt grijile zilei de azi…
