Mi se pare un gest de nerecunoștință, față de creator, ori de câte ori sufletul e sărăcit de bucuria de a trăi și nu mai caută și construiește, pe parcursul traiului său cotidian, felurite prilejuri de îndestulare, de împlinire, de împodobire…, una dintre rețete fiind și adoptarea unui stil de viață disociat, căci dacă obișnuim să clădim, din lucrurile de făcut, o grămadă ținută în neorânduială și să facem câte ceva în fiecare zi – aiurea, alandala și amestecat (câte un pic din toate câte ne închipuim că trebuie neapărat) – intervine inevitabil, în timp, o senzație de greață, de saturație. Pentru a evita o atare stare, putem, de pildă, toamnă fiind, ca luni, după programul de lucru, să facem curățenie în casă, marți să coacem ardei și vinete pentru iarnă, miercuri să grădinărim, joi să facem cumpărături și vineri să gătim pentru sâmbătă și duminică, dar e musai să ne răsplătim apoi cu o zi, sau și două alăturate, de pauză totală, în care să citim în șezlong, să ațipim afară și iar să citim; să pedalăm, hai-hui, prin locuri îndepărtate; să ne plimbăm pe dealuri, la pas mic și cu popas de picnic…; ori doar să dormim sau chiar să nu facem nimic, să stăm cu mâinile pe piept și privirea lipită de bolta cerească, lăsând gândurile să curgă, străine, pe lângă noi, dar cu respectarea singurei cerințe prescrise: de a lua în primire numai o preocupare, până la „epuizare”, și nu făcând din toate câte puțin.
Dacă nu învățăm să grănițuim activitățile și să ne recompensăm, cum se cuvine, după munca depusă, insultăm grav și demersurile întreprinse de Paul Lafargue – militant marcant al mișcării muncitorești – care, cu aproape 150 de ani în urmă, publica o broșură intitulată „LE DROIT A LA PARESSE” (Dreptul la lene), enunțarea acestui drept aparent inedit, fiind întâmpinată inițial cu ironie și percepută ca o simplă satiră la adresa burgheziei ce huzurea în lene, dar care promova munca drept suprema valoare și virtute umană, proletarii fiind obligați, în acele vremuri grele, să lucreze minimum 12 ore în fiecare zi. Și chiar dacă la data editării lucrării nu s-a realizat care vor fi reverberațiile și rodirile definirii dreptului la lene, acel moment s-a dovedit a fi un punct de cotitură în lunga lucrare sindicală ce a impus în anul 1936 – doar în Franța, în unele țări mult mai târziu, iar în altele nici acum – pragul de muncă de 40 de ore săptămânal și, corelativ, un drept la tihnă în timpul liber rămas, la o evadare din obișnuitele obligații profesionale într-o altă ocupație care să recreeze trupul și să împrospăteze mintea, fiind croit și un cuvânt potrivit: HOBBY, cu înțelesul de ocupație favorită, de îndeletnicire plăcută, în afara preocupărilor profesionale, căreia i se dedică cineva în orele libere ca diletant, ca amator.
Batem cu pumnul în masă și ne cerem dreptul, fără să închinăm un gând pios de mulțumire anonimilor care l-au instaurat într-o cartă, într-o constituție sau într-o lege.
Cine crede că drepturile au fost acordate, din mărinimie și pentru armonie, de către „Măriile-Sale” sau, după caz, de către „Mai-Marii Zilei” se înșală amarnic. Drepturile, chiar și cele existențiale, elementare nu au fost dăruite, ci dobândite, ori chiar câștigate prin luptă dreaptă și de durată, inițiatorii și animatorii fiind nu o dată duși departe ori trași definitiv deoparte, numai Dumnezeu Sfântul cunoscând, de exemplu, cât amar de ani au fost necesari pentru abolirea sclaviei și implicit pentru instaurarea definitivă a dreptului la viață, la libertate, la demnitate, la egalitate…
Durerile facerii drepturilor sunt îngropate adânc în uitare.
Și dreptul de exprimare – un drept primitiv, primordial de care noi, românii, am fost privați în tot răstimpul comunist și nici acum nu prea știm ce să facem cu el – a fost consacrat legislativ după îndelungi străduințe și suferințe. Și nici dreptul la tăcere nu a fost dintotdeauna recunoscut și respectat, căci și la începuturile epocii moderne, refuzul de a răspunde la acuzații echivala cu sfidarea curții, iar ascunderea adevărului cu sperjurul, doar după lupte seculare punându-se un semn de egalitate între atitudinea necuvântătoare a inculpatului și o prezumată stare de vinovăție a acestuia, judecătorul având posibilitatea procedurală de a trage concluzii din tăcerea acuzatului, numai dacă se corobora cu materialul probatoriu administrat în cauza dedusă judecății. Fără îndoială a fost un pas înainte, dar nu suficient în asigurarea unui deplin proces echitabil, acest deziderat fiind atins abia când s-a instituit, în chip absolut, dreptul persoanei urmărită penal de a nu contribui activ la propria incriminare, de a nu răspunde la întrebări, cu mențiunea că în caz contrar declarația dată reprezintă o probă și poate fi folosită împotriva celui care o dă. Pe cale de consecință, cum dreptul la tăcere decurge din prezumția de nevinovăție și este expresia principiului „nimeni nu este obligat să se acuze”, e firesc ca existența dreptului la tăcere să fie diseminată, pe orice cale, până când toată țara înțelege că orice persoană urmărită penală are prerogativa – și privilegiul -, fără a suporta consecințe procedurale de natură a-i îngreuna situația, de a nu da nici o declarație, și cu atât mai mult dacă nu este asistat de către un avocat și nu a studiat în prealabil, împreună cu acesta, dosarul în care este implicat. Sugestive în acest sens sunt și spusele întâlnite de curând: „taca plăte vaca”, o versiune maramureșeană a expresiei „tăcerea e de aur”.
Prefacerile și binefacerile dreptului la panoramă, în orice chestiune publică sau personală.
Și în zilele noastre, se zămislește cu dificultate un drept : dreptul la perspectivă – și al imobilului, dar mai ales al omului -, pliat pe posibilitatea persoanei de a prevedea, de a anticipa și de a i se împlini așteptările, predictibilitatea dovedindu-se a fi o cerință socială de prim-rang. Prin urmare, e de nepermis să operezi schimbări in legislația fiscală în fiecare lună și să le conferi aplicabilitate de îndată, privând mediul de afaceri de posibilitatea întocmirii unor bugete multianuale; să vulnerabilizezi, prin depopulare, instituții importante ale statului prin intervenții inopinate asupra carierei profesionale a angajaților ce le deservesc. Și să spui cu seninătate că faci asta pentru că ai dreptul, că doar nu degeaba ești legiuitor…
Ce priveliște dezolantă oferă o albie secată.
În timp ce consemnam aceste g(r)ânduri mi-a revenit în minte o scenă la care am asistat, cu mulți ani în urmă, în sala de așteptare a gării din orașul Năsăud (tot acolo desfășurându-se și acțiunea nuvelei „Proștii”, scrisă de Liviu Rebreanu) și unde un bătrânel, după ce a a primit biletul de călătorie și a verificat de câteva ori restul ce i s-a dat, a început să-l întrebe pe casier dacă trenul are două locomotive, dacă conductorul are obligația de a-i urca bagajele în tren, de ce nu a primit loc rezervat pe acel tren personal, pe ce parte a trenului e situată stația în care urma să coboare…) până când cineva, din șirul bogat format în spatele lui, exasperat și impacientat de momentul apropierii anunțului de sosire a trenului, l-a întrebat dacă e prost sau doar și-a propus să-și bată joc de ei. Răspunsul a fost unul antologic: „ E treaba mea și chiar de-s prost e dreptul meu să fiu cum vreau…”
Zidiți în drepturi, produse de parlament, impuse de cutumă, concepute în cadrul practicii judiciare ori închipuite numai de către mintea noastră și, bineînțeles, neopozabile celorlalți.
Împingând lucrurile în derizoriu, sfârșesc prin a spune că avem, iată, și dreptul de a ne acorda singuri drepturi: de a stărui în prostie sau de a face pe proștii, de a debita prostii ori de a face glume de prost-gust; de a considera că nimic nu e prea mult și prea scump pentru noi, în timp ce empatia dispare și mâna de dat pomană se atrofiază treptat; de a fi sâcâit și cârcotaș; de a purta pică, de a pune piedici și de a povesti de rău pe cunoscuți…, și lista poate la infinit continua. Da, fiindcă avem DREPTUL DE A FI NOI ÎNȘINE !