Este important, indiferent de împrejurări, să cugetăm limpede și să ne păstrăm calmul ( căci cea mai năroadă călăuză a norodului este teama), fără a răspunde necontrolat pornirilor instinctuale, reminiscențe ale primitivismului latent din noi, și fără a ne înflăcăra exagerat imaginația până la punctul la care dăm în clocot și riscăm să devenim o gloată în degringoladă, mânată exclusiv de spiritul de conservare. În caz contrar, teama ce se propagă pretutindeni, generată de necunoscutul tenebros ori de o probabilă calamitate sau contagiune poate preschimba lumea într-o corabie rămasă fără cârmă, aflată la capriciul valurilor și discreția stâncilor.
Aceeaşi forţă uluitoare este dezvoltată şi de mulţimea eliberată din chingile robiei, dezlănţuită şi împinsă înainte de lipsurile devenite insuportabile, de dorinţele necontenit refulate și de scrumul speranţelor arse pe rug. Reanimaţi de un vers sau verset ori inspiraţi de un vechi ideal, un întreg neam se încolonează şi mărşăluieşte, în spatele celui care se înalță deasupra maselor și știe să le stăpânească.
Și în volburi de vitrege vremuri, răsar căpetenii carismatice, ce oferă poporului în fruntea căruia este așezat, nu doar un strop de speranță și o scânteie dorințelor până atunci înăbușite, ci și echilibrul, statornicia și siguranța necesară pentru clădirea unui nou orizont.
Și Districtul Românesc Autonom al Năsăudului (1861-1876) a avut parte de un „princepe străin”, ce a fost încoronat căpitan suprem (prefect) și căruia i s-a oferit o intrare triumfală, pe sub trei arcuri de triumf, ridicate la Mocod, Salva și Năsăud.
Este vorba de Alexandru Bohățiel (12.08.1816-18.01.1897), născut la Vultureni, sat cunoscut și sub denumirea de Uifalăul Borșei (Cluj), într-o veche familie de preoți greco-catolici, originară din Glod (jud. Someș) și înnobilată încă din anul 1658 de principele transilvănean Gheorghe Rakoczi II. A studiat la Blaj și Cluj, a practicat avocatura la Târgu-Mureș, Dej și Cluj, s-a implicat activ în revoluția pașoptistă și a fost deputat de Sibiu, Cluj și Pesta.
Alexandru Bohățiel a fost bunicul lui Alexandru Vaida-Voevod, lider marcant al Partidului Național Român din Transilvania și mai apoi al Partidului Național Țărănesc, remarcându-se în perioada interbelică la conducerea Ministerului de Interne și al Ministerului de Externe, ocupând timp de trei mandate și funcția de premier al României.
La data investirii ca și căpitan suprem, Alexandru Bohățiel nu era un „fiu al satului”, dar a fost „omul potrivit la locul potrivit” pentru văile Someșului, Șieului și Bârgăului. Nu s-a născut însă din neant, fiind avocatul care i-a apărat strălucit și fără pic de frică pe grănicerii năsăudeni în procesele în care au fost împinși în tulburele timp pașoptist. Poate tocmai de aceea, foștii grăniceri i-au încredințat spre păstorire singura perioadă în care românii de pe aceste meleaguri au avut dreptul la autodeterminare, și implicit posibilitatea de a se organiza și administra de sine-stătător, pe întinderea celor 47 de localități, inclusiv Coșna, Cârlibaba și Tihuța, organizate în șase cercuri: Năsăud, Zagra, Sângeorzul-Român, Rodna, Prundu-Bârgăului și Monor.
Această unitate administrativ teritorială, creată pe structura teritorială a fostului Regiment de graniță II năsăudean, imediat după desființarea acestuia și care a supraviețuit, în pofida piedicilor și presiunilor, timp de 15 ani, până în pragul instaurării dualei monarhii (austro-ungare), a fost condusă cu măiestrie de căpitanul suprem Alexandru Bohățiel și de vrednicii vice-căpitani Leontin Luchi și Florian Porcius, trei personalități puternice, pline de cutezanță, pe care și adversarii i-au respectat, pentru apriga și abila bătălie dusă pe frontul propășirii poporului din rândurile cărora s-au ridicat, pentru recunoașterea limbii române ca limbă oficială, pentru accederea românilor la toate dregătoriile și slujbele țării, pentru proclamarea ca națiune de sine-stătătoare a neamului românesc.
Dintre marile izbânzi ale perioadei de grație amintim deschiderea Băncii „Aurora” (a doua din Transilvania după „Albina” din Sibiu), ce a facilitat avântul economic al zonei, iar pe tărâm educativ, înființarea Gimnaziului Românesc din Năsăud (1863) și a unor școli cu limba română de predare, la Zagra, Telciu, Sângeorzul-Român, Prundu-Bârgăului și Monor, devenind astfel un al doilea „Blaj” al Transilvaniei, un al doilea focar de emancipare a românismului și de înălțare a unei pleiade de intelectuali români ce au înfăptuit marile izbânzi de mai târziu.
Indiscutabil, Districtul Autonom Românesc al Năsăudului a reprezentat acel măreț moment în care un neam oropsit ridică privirea din pământ și zărește mântuitorul licăr de lumină de la capătul unui drum întortocheat și întunecat. Chiar dacă luminița a fost stinsă, pe bolta năzuințelor neamului a rămas locul în care a pâlpâit, sădind în sufletul său credința că se poate atinge pragul de egalitate, dacă din rândurile românilor se vor ridica sute și mii de oameni destoinici și fini diplomați precum Alexandru Bohățiel.
