Un „pui” de om, odată intrat în creuzetul primei părți a tinereții, cu cei „șapte ani de acasă”, cu educația școlară, cu lectura particulară, cu ambițiile, căutările și întâmplările personale (inclusiv eșecurile și ratările), cu modelele de urmat, benevol alese, cu influențele exercitate de anturaj și cu multe alte componente și ingrediente, este supus unor tainice și complexe procese, rezultând în final „omul mare”, cu un anume caracter și temperament. Pubertatea și adolescența este decisivă în fenomenul de devenire umană, conferind nuanța ce va face clar diferența, de personalitate, de principii, de parcurs. Scriitorul Romain Gary menționează la un moment dat: „De atunci nu am făcut altceva decât să duc mai departe avântul începutului. (…) S-au scurs 30 de ani de atunci, dar pot spune că de atunci n-am învățat nimic și nimic n-am uitat.”
Chiar dacă adăugirile la experiență și ajustările de atitudine sunt inerente, sunt permanente, omul (nu copilul) se zămislește în perioada indicată, deosebit de complicată. Plecând de la această premisă și, bineînțeles, dacă este adevărată, și noi, bistrițenii, ne putem mândri cu faptul că Alexandru Vaida-Voevod s-a format aici, unde a urmat Gimnaziul Evanghelic, clădirea liceului în care a învățat politicianul, demolată în anul 1934, fiind situată în vecinătatea Bisericii Evanghelice, peste drum de actuala primărie. Trebuie menționat că Gimnaziul Evanghelic s-a mutat în noua sa locație (Aleea Măcelarilor, în prezent B-dul Republicii), în anul 1910, clădire în care în anul 1945, a fost strămutat Liceul „Alexandru Odobescu”, redenumit ulterior Liceul „Liviu Rebreanu”. Ca atare, Alexandru Vaida-Voevod nu a fost elev al actualului liceu ce ființează în clădirea fostului Gimnaziu Evanghelic, cum eronat, pe alocuri, este consemnat.
Important este totuși altceva, faptul că părintele fondator al României Mari, cum a fost poreclit, sau omul-cheie al Marii Uniri, cum a fost considerat de către contemporanii săi, a învățat și s-a format ca om la Bistrița. Meritele ce îi revin acestui patriot vizionar și foarte bun organizator sunt incontestabile, fiind omul care a finanțat, a condus și a perfectat Unirea Transilvaniei cu România. O Românie așa de întinsă precum cea realizată cu aportul decisiv al ardeleanului Alexandru Vaida-Voevod nu a mai fost și nu are cum să mai fie vreodată. Ițele istoriei sunt încurcate și nu suntem noi în măsură să le deslușim. Putem să ne punem o întrebare: dacă eram în locul lor, după un mileniu de stăpânire a Transilvaniei, nu consideram oare justificate regretele și resentimentele? Răspunsul ar putea constitui însă un îndemn la toleranță, la bună-înțelegere, la respectarea, măcar în parte, a promisiunilor făcute etnicilor maghiari și germani, în anul 1918 și cu prilejul tratativelor de pace din anii următori.
Alexandru Vaida-Voevod s-a născut la data de 27.02.1872 în localitatea Olpret (actualmente Bobâlna), într-o veche și bogată familie, fiind strănepotul episcopului unit Ioan Lemeni și nepotul avocatului Alexandru Bohățiel, despre care am vorbit, revoluționar pașoptist (un apropiat a lui Avram Iancu) și care a îndeplinit funcția de Căpitan Suprem al Districtului Românesc Autonom al Năsăudului. Din acest motiv, Alexandru Vaida-Voevod a ajuns să facă studiile gimnaziale la Bistrița, urmând apoi Facultatea de Medicină din cadrul Universității din Viena, la absolvirea căreia s-a angajat ca balneolog la Karlovy-Vary (Karlsbad), după care s-a dedicat definitiv vieții politice și publicistice, devenind unul din liderii marcanți al Partidului Național Român din Transilvania, iar apoi al Partidului Național Țărănesc, fiind desemnat președinte al Consiliului de Miniștri în trei rânduri: 1919, 1932 și 1933, și în alte câteva dăți Ministru de Interne, Ministru de Externe și Ministru al Industriei și Comerțului.
Debutul în viața politică are loc în anul 1906 când a fost ales deputat în Parlamentul Ungariei. Incomod la Budapesta și influent la Viena (făcând parte din anturajul prințului moștenitor Franz Ferdinand), Alexandru Vaida-Voevod s-a remarcat imediat ca un deputat cu valori democratice, dar neînfricat în lupta purtată pentru apărarea și promovarea drepturilor românilor din Austro-Ungaria. La data de 18.10.1918, Alexandru Vaida-Voevod a fost cel care a avut tăria și cutezanța de a da citire Declarației de autodeterminare a românilor transilvăneni în Parlamentul din Budapesta. Se spune că a început discursul cu o chestiune neutră, cu efect adormitor pentru auditoriu, tocmai pentru a înșela vigilența președintelui de ședință, după care a rostit repede și răspicat dreptul românilor de a-și hotărî singuri soarta. Efectul a fost inițial unul de șoc, ce s-a transformat apoi într-un cor de vociferări și fluierături, însoțite de obiecte aruncate înspre orator, fiind nevoit la finalul cuvântării să părăsească în grabă sediul parlamentului și să rămână peste noapte în cartierul muncitorilor români din Budapesta.
S-a numărat apoi printre cei care au inițiat și organizat Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia din data de 1 decembrie 1918, finanțând echiparea gărzilor naționale române printr-un împrumut bancar garantat cu averea sa proprie și a prietenului său Aurel Vlad, și făcând parte din delegația ardelenilor, alături de Iuliu Hossu, Miron Cristea și Vasile Goldiș, ce i-au înmânat declarația de unire cu țara Regelui Ferdinand. În anul 1919, când recunoașterea Marii Uniri a intrat în impas la Paris, regele Ferdinand a apelat la abilitatea politică a lui Alexandru Vaida-Voevod, care a ajuns astfel primul șef de guvern al României Mari, poate și pentru că făcea parte din aceeași lojă masonică cu puternicul prim-ministru francez George Clemenceau și cu șeful guvernului britanic George Lloyd. Sub îndrumarea sa, la data de 29.12.1919, Parlamentul României a ratificat legile prin care se consfințea Marea Unire, după care, pe data de 10.01.1920 a plecat la Paris pentru a obține recunoașterea internațională a actelor unirii, prerogativele de prim-ministru fiind exercitate în absența sa tot de un ardelean: Ștefan Cicio-Pop. La Conferința de pace de la Paris, Alexandru Vaida-Voevod a reușit să repună discuțiile pe făgașul dorit, dând dovadă de-a lungul negocierilor de intuiție, de carismă, de franchețe, de abnegație, întorcându-se în țară cu laurii victoriei la care s-a râvnit de veacuri.
Ceea ce i se poate reproșa este apropierea de Regele Carol al II-lea și sprijinul acordat acestuia în răstimpul de dictatură. Dar cum judecata efectuată asupra unui eveniment sau comportament, în cunoștință de cauză, fără patimă, fără părtinire, este posibilă numai dacă reușim să ne așezăm în locul împricinatului și numai dacă ajungem să cunoaștem, corect și complet, conjunctura momentului în care s-a petrecut, nu cred că e cazul să aruncăm anatema, în grabă, peste un om politic de excepție. Mai ales că, așa cum orice faptă însemnată nu rămâne nesancționată, în martie 1945, a fost arestat, casa percheziționată și averea confiscată, încetând din viață la Sibiu, la data de 19.03.1950, în timp ce se afla în măsura domiciliului forțat. Alexandru Vaida-Voevod a fost îngropat în „Panteonul Părinților Ardeleni”, lângă zidurile Bisericii dintre Brazi din Sibiu, avându-i alături, printre alți transilvăneni de seamă, pe Ioan Rațiu, pe Alexandru Papiu-Ilarian și pe George Barițiu. În veci fie pomenite numele și faptele lor mărețe.