„Munții! Mulțumesc cerului nu atât că i-a creat, ci că i-am cunoscut.” – Theodor Camus.
La „drumul mare”, călcat de toți, inclusiv de hoți, nu putem da cu vârful bocancului într-un grăunte de neasemuită nestemată. Așa cum, pentru devenire, este necesar să urci muntele din tine, tot așa, pentru a afla un „giuvaier” de natură faunistică trebuie să urci, de voie și anevoie, pe crestele cărunte ale munților, tămâiate și mângâiate de cer.
În ceea ce mă privește, pentru întâia dată am zărit-o pe viu, în direct, cu aproape două decenii în urmă, pe culmea Pietrei Albe, din vecinătatea Pietrosului Rodnei. Campasem cu minunații mei prieteni de munte în căldarea Iezerului, când în zori i-am văzut silueta proiectată pe cer. Cu părtașul de cort, ce furase și el startul zilei, am urcat dimineața devreme spre culmea muntelui, fiind recompensați cu șansa de a o admira îndelung, de aproape. Privind retrospectiv, cred că a fost vorba de un noroc dăruit doar începătorilor.
Mai apoi, în vremurile în care de evaluarea caprei negre se ocupa Administrația Parcului Național Munții Rodnei, sarcină preluată ulterior de ITRSV Cluj, obișnuiam să participăm și noi, prietenii din „Bistrița Montan”, la această acțiune derulată, de regulă, în primăvara și în toamna fiecărui an. În data convenită în acest scop, specialiștii și voluntarii plecau simultan pe mai multe trasee montane, dinspre Rodna, Rebra, Romuli și Borșa, procedându-se la numărarea exemplarelor și localizarea habitatelor preferate.
Capra neagră (Rupicapra Rupicapra) reprezintă o neasemuită „perlă carpatină”, o atracţie biologică ce se bucură de un atent și permanent interes cinegetic. Este stăpâna de necontestat a culmilor înalte, a stâncăriilor și a prăpăstiilor, extrem de ageră și de agilă, o căţărătoare prin excelenţă, ce calcă delicat, dar cu iuţimea săgeţii, şi care execută adesea salturi acrobatice, fiind însă extrem de sperioasă şi de prudentă, hrănindu-se, de regulă, doar dimineaţa şi seara, după care se retrage spre odihnă în locuri sigure, liniştite. Un areal de excepţie i-a fost oferit, de-a lungul timpului, de masivul montan Pietrosul Rodnei care a şi dat, de altfel, recordul mondial al speciei, prezentat de Donald Schonberg la Expoziţia cinegetică de la Viena din anul 1910.
Capul caprei negre are o inedită formă triunghiulară, în care ochii sunt poziționați relativ sus, blana îi este de culoare roșie-ruginie, vara și brun închisă, iarna, prezentând o dungă neagră pe şira spinării (de unde şi denumirea), iar pe frunte şi sub bărbie poartă o pată de culoare albă.
Vara și-o petrec în pajiștile alpine și subalpine, habitat pe care sunt nevoite să îl părăsească în timpul iernilor grele, când coboară în păduri, căutând locuri adăpostite și prielnice pentru hrană.
Trupul caprei negre este scund și îndesat, coarnele fiind inelate și încovoiate spre înapoi.
Sunt dificil de reperat în peisaj, confundându-se bine cu acesta. De fiecare dată când se odihnesc, un exemplar stă santinelă pentru a putea da în timp optim semnalul de alarmă dacă se ivește o primejdie.
Obișnuiesc să trăiască în ciopoare de 15-30 de capre, ierarhia fiind precis stabilită și riguros respectată în cadrul grupului. Căpetenia e întotdeauna în frunte, hotărând singură când și încotro.
Specific pentru această specie este faptul că ambele sexe poartă coarne, aşezate perpendicular pe frunte, ce sunt goale în jumătatea superioară şi pe care nu le schimbă niciodată, crescând până la sfârşitul vieţii, ceea ce înseamnă că numărul de inele indică numărul iernilor peste care a trecut, facilitând astfel aflarea vârstei posesorului.
Este impresionantă siguranța de care dă dovadă în escaladarea piscurilor și atitudinea fermă și demnă pe care o adoptă când arareori se-ntâmplă să apară inopinat în calea drumeților.
Perioada de împerechere se desfăşoară în golul alpin în perioada 15 octombrie – 15 noiembrie, femelele fătând în a doua jumătate a lunii mai şi prima jumătate a lunii iunie. În ceea ce priveşte iezii, curios este faptul că în caz de pericol aceştia nu se lipesc de pământ, ci îşi urmează fidel mama, au capacitatea de a sări de pe loc cu toate cele patru picioare deodată, iarna pe zăpadă pot să coboare pe pante repezi, lăsându-se cu partea posterioară pe sol, în chip de sanie, iar atunci când cârdul, condus întotdeauna de o femelă bătrână şi experimentată, se pune în mişcare, fiecare ied ia loc în şirul format imediat după mama lui.
O asemenea ocazie de fotografiere ne-a fost oferită o singură dată în viața de montaniard, de un exemplar mai prietenos, ceva mai vârstnică și care și-a dat seama în timp că turiștii ajunși pe creste nu sunt un real pericol.
În ceea ce priveşte glasul, atunci când puiul se pierde de mamă, ori când caprele negre sunt urmărite de un duşman şi simt că nu se mai pot salva, scot un ţipăt asemănător cu behăitul caprelor domestice, iar când li se pare ceva suspect ori periculos, dar nu ştiu precis despre ce este vorba, exemplarul aflat de strajă (străjerul) scoate pe gură un şuierat.
Pe timp de iarnă, când sunt nevoite să coboare spre limita de sus a pădurilor de răşinos, lupul şi râsul sunt duşmanii principali, iar vara, câinii ciobăneşti, obişnuiţi să alerge după vânat, precum şi acvila, ce se năpusteşte din văzduh asupra puilor, împingându-i în hăuri. Pagube mari suferă caprele negre şi din cauza viscolelor târzii, de primăvară, a gheţii care îmbracă stâncile sub zăpada proaspătă, dar mai ales a avalanşelor.
Numai caprele negre deosebit de norocoase ating vârsta de 20 de ani, iar pragul corporal de 50 de kilograme nu este depășit niciodată.
Înșiruirea pe petecul de zăpadă bătrână (memoria iernilor trecute) este impresionantă. Chiar și în alergarea pe versanții abrupți reușesc să-și păstreze grația și eleganța ce le-a urcat pe podiumul celebrității alpine.
Fiind un relict glaciar aparte și tot timpul pândită de pericolul dispariției, capra neagră este o specie ocrotită prin lege. Pentru a le crește șansele de supraviețuire ar putea fi reluată practica clădirii în clăi a fânului recoltat de prin poienile situate la liziera de sus a pădurilor. Și noi turiștii putem face ceva pentru ele: să cărăm până pe culme în rucsac câte un bulgăraș de sare (grunz). Au o nevoie acută de așa ceva.
În scopul protejării lor, dinadins, nu am precizat locurile în care au fost realizate fotografiile prezentate. Cât de hain și de hulpav trebuie să fii pentru a pune glonț pe țeavă și a lua în cătarea puștii un asemenea animal, fără să-ți pese câtuși de puțin de mulțimea pericolelor și greutăților pe care le-a înfruntat un exemplar de capră neagră pentru a ajunge la maturitate. E o vorbă: „vânătorul nu vede muntele.”, numai dacă îi pune piedică ori îl trage de mânecă cu ceva ieșit din comun.
Zâmbrul (Pinus Cembra), arborele alpin cu al său lemn foarte rezistent, este tot mai rar. Mă bucur ca un copil când văd încă pâlcul de asemenea pini ce înnobilează căldarea glaciară Lala. Zimbrul și zăganul (vulturul bărbos) au dispărut de pe meleagurile noastre. Ultimul zimbru în sălbăticie a fost zărit în perimetrul comunei Leșu, cu mai bine de 150 de ani în urmă. Codrii seculari și cocoșii de mesteacăn au fost împinși și ei pe drumul dispariției definitive. Pentru o pungă de galbeni ori un preparat de vânat, ne purtăm nedrept, egoist, exploatând toată gama de resurse naturale în mod necumpătat, fără a ne gândi o clipă la cei care vin după noi. Nădăjduiesc că și urmașii urmașilor noștri vor avea privilegiul de a contempla un ciopor de capre negre, pe culmile munților, nu doar la grădina zoologică. Și îmi fundamentez speranța pe profesionalismul personalului angajat la parcurile naționale montane. Așa cum obișnuiesc, n-am să dau nume, deși aș avea la îndemână câteva. Mă rezum să subliniez faptul că munca lor, dedicată și, din păcate, prost plătită, merită cu prisosință tot respectul și recunoștința noastră.
