Corneliu Milea

În cuprinsul romanului „Quo vadis” -pentru care, în anul 1905, scriitorului polonez Henryk Sienkiewicz i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură – apare și un personaj istoric inedit: Caius Petronius, cel care a scris „Satyricon” (o satiră a epocii romane din timpul domniei lui Nero) și care a fost poreclit „elegantiae arbiter” de către contemporanii săi.

Și arborii parcă se aliniază după un standard acceptat de majoritate. Noi însă, ființe superioare fiind, căutăm să contestăm utilitatea luării unui semen drept punct de referință, și implicit ca termen de comparație.

Și domnului avocat Corneliu Milea (24.11.1942 – 03.05.2021), ce a îndeplinit și demnitatea de decan al Baroului Bistrița-Năsăud, i s-ar fi potrivit de minune apelativul de „arbitru al eleganței”. Chiar dacă nu a fost supranumit „Gentlemanul” sau „etalonul de educație” ori „modelul de moderație”, deși ar fi meritat astfel de titluri, rămâne cu o aură de adevărat aristocrat în amintirea mea și a multora dintre cei care ne-am adus aportul la înfăptuirea justiției bistrițene de-a lungul ultimilor decenii, indiferent că am avut calitatea de judecători, grefieri, procurori, avocați sau executori.

Personal, l-am remarcat și l-am respectat încă de la începuturile „uceniciei” mele săvârșite în cadrul Judecătoriei Năsăud. Intrarea domniei sale în singura sală de judecată din vechiul sediu al instanței năsăudene, mereu plină până la refuz cu justițiabili, nici nu avea cum să treacă neobservată: avea o ținută dreaptă și pașii măsurați; un șarm suprapus pe o sobrietate fină; maniere alese; o privire caldă și expresivă țintuită în ochii interlocutorului; o distincție a discursului judiciar, rostit într-o tonalitate calmă și compus din argumente concise, precise și convingătoare, fără a perora fără rost, fără a intra în polemică cu avocatul părții potrivnice, fără a se identifica cu partea pe care o reprezenta și fără a percepe soluția dată în dosar ca pe un afront personal.

Impresiile mele de călătorie prin lumea justiției bistrițene nu sunt singulare, nu sunt izolate, nu sunt estompate de amintiri ori diluate de trecerea timpului, ci coincid cu părerile exprimate de cunoscuți: „un domn distins, serios, respectuos”, „un om discret și delicat”, „un coleg politicos, amabil”, „un munte de probitate” …

Atitudinea adoptată de domnul avocat Corneliu Milea era subliniată de acel detaliu deosebit și rar întâlnit numit noblețe. Nu era însă vorba de o noblețe aparentă, artificială, falsă, îndelung studiată și cultivată, ci una veritabilă, pliată pe naturalețe, pe un strat de simplitate și care izvora dintr-o pace lăuntrică și strălucitoare. A fost poate „ultimul mohican” al generației sale: renumita și romantica „gardă veche” de apărători ai legii, ce considerau că a fi galant nu este un semn de slăbiciune, cum nu este nici grația și sensibilitatea, iar atunci când pledezi la bară contează nu doar ce și cât spui, ci și modul în care te miști, gesturile la care recurgi, felul în care vorbești și cuvintele pe care le folosești.

Drum lin… și mulțumim, maestre!