Țibleșul a devenit imediat după al doilea război mondial, patria partizanilor, un punct puternic de rezistenţă anticomunistă, un loc sfinţit de suferinţa unor oameni integri şi cu tărie de caracter, ce n-au acceptat sub nici un chip să-şi lepede credinţa creştină şi avutul strămoşesc: Gheorghe Pașca, Gheorghe Vlad (poreclit „a Împăratului„), Ion Ilban, Ilie Zubaşcu, Nicolae Pop, Vasile Blidaru, Gavrilă Rus, fiind exemple elocvente de curaj şi de măiestrie în supravieţuirea montană.
Vedere spre Munții Țibleș din Pasul Șetref.
Astăzi, 05 februarie 2020, se împlinesc 64 de ani de la moartea unuia dintre acești mari martiri, a unui moroșan mândru și a unui temerar, cum rar răsar pe pământ, care a lăsat casa cu moară din Săliștea de Sus (Maramureș) – unde s-a și născut la data de 13 aprilie 1901, într-o familie cu 12 copii -prisaca și atelierul de tâmplărie, și a urcat în Munții Țibleșului, pentru a fi OM LIBER.
Așa cum unii alpiniști își riscă viața pentru a escalada Everestul (deși marea majoritate a oamenilor nu pot înțelege de ce fac acest lucru acești iubitori de munte), tot așa și Gheorghe Pașca (despre el este vorba), mai dârz fiind, mai îndrăzneț, nu a putut răbda pe grumaz „bocancul comunismului” (chiar dacă aproape toți ceilalți și-au încovoiat trupul pentru a fi încălecați) și nici nu s-a putut conforma ordinului de a preda pușca cu lunetă primită în dar de la un nobil, scăpat de el din ghearele unei fiare turbate, cu precizarea că un asemenea refuz doar un vânător pătimaș îl poate plenar pricepe.
Inițial a făcut parte din „grupul de la Dragomirești”, dar după moartea fratelui său, ce i-a fost părțaș în munți, a preferat să reziste separat. Era un vânător iscusit, cu mari abilități în mânuirea armelor, cunoștea ca-n palmă toți munții învecinați, era specialist în camuflaj și ascunderea urmelor (avea și opinci cu gurguiul poziționat la spate), precum și mare meșter în amenajarea de adăposturi subterane. Zidite din piatră sau croite din bârne, buncărele sale din Comarnic, Măgura Telciului, Valea Rea sau Arșița Bichigiului (și multe altele despre care a știut numai el), aveau intrarea ingenios făcută, prin crăpătura unei stânci, sub rădăcina unui brad sau prin scorbura unui copac trăznit. Fiind un țintaș foarte bun și având la îndemână armament suficient, rămas în zonă din timpul războiului, a reușit să scape din mai multe capcane și încercuiri (simțea se pare, pericolul, și intuia foarte bine acțiunile urmăritorilor), dobândind în timp o aură legendară.
La un moment dat, cu scopul culegerii de informații, s-a decis trimiterea în munți a unei tinere, Ioana Vlad, pe care justițiarul Gheorghe Pașca o cunoștea îndeaproape, dar ea hotărăște să rămână credincioasă partizanului, fiind capturată abia peste câțiva ani (el reușind să scape din încercuirea bordeiului), când cei doi aveau împreună un copil, iar celălalt era deja pe drum. E un caz singular în rezistența anticomunistă din România, ca partizanul să-și întemeieze o familie, în munții în care s-a retras și să reziste câțiva ani fără să fie prins.
Cinste ciobanilor și muncitorilor de la pădure, precum și acelor locuitori din Maramureș și de pe Valea Sălăuței, care obișnuiau să lase casele din câmp deschise și în cămară alimente, pentru proscris, dar nu o dată aflau și ei la poartă, ca plată, câte o bucată de vânat. Din păcate, au fost și oameni care l-au trădat, care și-au luat rolul de iscoade și informatori, al căror nume nu merită pomenite, precum și mulți lucrători de miliție și de securitate care și-au făcut din prinderea partizanului misiunea vieții lor.
În împrejurări nedeslușite pe deplin, Gheorghe Pașca a fost împușcat la Izvorul Bichigiului, unde a fost încercuit în dimineața zilei de 05.02.1956, după aproape 10 ani de căutări frenetice. Din certificatul medico-legal reiese că ar fi fost lovit de 12 gloanțe, dintre care patru situate la nivelul feței. Raportat la acest aspect (este puțin probabil să fi fost lovit simultan în cap de patru cartușe), este posibil ca el să se fi împușcat (când și-a dat seama că n-are scăpare), iar cel care a ajuns primul lângă el să-și fi descărcat cu ură încărcătorul armei. În bordeiul „banditului” s-au găsit două biblii, alături de o pușcă automată, o carabină și un pistol.
A fost târât după cal până-n drumul mare, dus cu sania la Năsăud și expus în public, spre înspăimântarea și atenționarea populației, pus a doua zi într-o ladă de lemn și aruncat, fără o slujbă creștină, într-o groapă săpată-n grabă, într-un colț a cimitirului „Comoară” din Năsăud (ce denumire inspirată pentru un asemenea loc de veci).
În încheiere, consemnez doar o părticică din crezul lui Gheorghe Pașca: „V-am dat tot ce am avut și nu fac rău nimănui, dar dați-mi voie să trăiesc în pădure, în vizuina mea de sub pământ”.
Fie-i țărâna ușoară, iar sufletul să-și afle liniștea și împăcarea.