Revin la tema feroviară întrucât, de curând, prin amabilitatea unui amic, am intrat în posesia unei cărți inedite: „Drum de fier prin praf de pușcă și ploaie de stele”, scrisă frumos și minuțios de inginerul feroviar Paul Brascanu. Fiind editată într-un număr relativ restrâns, de Editura Ștef, în anul 2012, înțeleg să consemnez câteva detalii, mai puțin cunoscute, despre uitatele căi ferate din nordul țării.
Și încep prin a vă spune că, în trecut, am avut ce nu avem astăzi: o linie de cale ferată între Maramureș și Bucovina. În plin război, pentru a facilita transportul trupelor și materialelor de război (frontul fiind stabilizat în zonă), s-a decis construirea de urgență a unei căi feroviare între Iacobeni și Borșa, în lungime de 80 Km (28 Km în Bucovina şi 52 Km în Transilvania), lucrare executată în perioada 15.01.1915–01.01.1916, pe un traseu sinuos, cu curbe strânse şi declivităţi deosebite. Punctul maxim altitudinal se afla în Pasul Prislop (1416 m), unde în afara de staţia de cale ferată (de încrucişare şi de revizie), cu patru linii de garare, se mai afla o tabără militară, un veritabil orăşel de barăci, iluminat cu generatoare electrice, precum şi un spital de campanie. Linia a funcţionat până la finele anului 1918, după care a fost abandonată și demontată efectiv în anul 1930, cu mențiunea că șinele de cale ferată au fost relocate pe Valea Vaserului, iar pe terasamentul vechii căi ferate a fost trasat actualul drum național.
Și între Depresiunea Dornelor și Valea Bârgăului a existat cândva o cale ferată. Tot în timpul primului război mondial (decembrie 1914-august 1915) a fost realizată o linie feroviară între Dornişoara (Dorna Volgy) şi Tiha Bârgăului (Borgo Tiha), imediat după vizita în Bucovina, în perioada 17-21 decembrie 1914, a moştenitorului tronului imperial – arhiducele Karl Franz Josef Ludwig, fiind dată în funcţiune la data de 15.08.1915. Prima porţiune, Dornişoara-Tihuţa, avea o lungime de aproape 8 Km (pe vechiul terasament existând astăzi actualul drum de maşină), cota maximă altitudinală fiind de 1145 m, după care urma traseul de coborâre spre Tiha Bârgăului în lungime de 25 Km, ce prezenta și aici curbe deosebite şi o declivitate extrem de accentuată. Tronsonul era echipat cu trenuri speciale trase de locomotive cu tracţiune benzino-electrică marca Daimler, iar prin schimbarea jantelor puteau să-şi continue drumul pe şosea, fiind singura cale ferată de acest gen din ţară, construită rapid prin efortul a mii de prizonieri ruşi și care a rămas în exploatare timp de 23 de ani, până în anul 1938.
Aceste linii feroviare amintite, executate în doar câteva luni, au reprezentat două realizări tehnice de excepție pe care, din păcate (din prostie sau indiferență), nu am știut să le păstrăm în ființă. Conduita reprobabilă adoptată după preluarea lor (subliniez încă o dată faptul că locomotiva și vagoanele urcau până dincolo de 1400 m altitudine), se aseamănă cu purtarea pe care o avem față de „bradul de Crăciun”: îl luăm din codru (deși n-avem nici un merit în încolțirea sfintei semințe și creșterea lui), îl așezăm cu mândrie în odaia din față, îl împodobim cu tot felul de globuri și luminițe, îl contemplăm îndelung și colindăm în jurul lui, timp de câteva zile, după care îl aruncăm gol în stradă. Cam așa ceva am făcut și noi, cu cele două linii de cale ferată, lăsate o vreme în nelucrare și demantelate ulterior, în condițiile în care decidenții politici erau situați mult prea departe, motiv pentru care am rămas doar cu o trecere a trenului peste 1000 m, cea din Pasul Predeal, la o altitudine de 1033 m.
În acest context, mai merită menționat și faptul că, pe Valea Ilvei, pentru transportul materialului lemnos spre fabricile de cherestea, au fiinţat decenii de-a rândul, căi ferate forestiere cu ecartament îngust : CFF Ilva Mică – Lunca Ilvei în lungime de 36 Km (executată în perioada 1907-1909), CFF Ilva Mică – Leşu în lungime de 12 Km (realizată în anul 1909), prelungită până la Iliuţa Bozghii cu 14 Km, iar apoi pe Ierboasa cu încă 2 Km (1910-1914), dar au existat căi ferate forestiere şi pe Valea Mare (9 Km lungime, construită în anul 1900), Anieş, Telcişor şi Fiad (12,8 Km), unde existau de asemenea mici făbricuţe de cherestea, dar în anul 1970, după inundațiile din acel an, s-a decis închiderea şi desfiinţarea lor, punând astfel punct epocii feroviare forestiere. Închipuiți-vă ce potențial turistic ar avea astăzi văile menționate, dacă acele căi ferate forestiere ar exista și ar fi funcționale. Țin să amintesc și că, anterior anului 1970, calea ferată forestieră de pe Valea Anieșului nu era dublată de un drum rutier, asemeni Văii Vaserului.