Să considerăm că ofertele, ocaziile şi oportunităţile ivite, ni se cuvin, în tot și gratuit, e o nerozie, sau chiar o mojicie. O fi de vină ignoranța sau inconștiența ori experienţa deficitară de viaţă. E posibil ca obişnuinţa să îşi fi adus şi ea aportul. Nu caut să contest explicaţiile şi motivaţiile, mai mult sau mai puţin plauzibile, ce pot fi cu indulgenţă identificate.
Demersul meu vizează pericolul ce planează asupra celui consecvent într-o astfel de conduită. Cu timpul, fără o simptomatologie clară, braţul de primit devine tot mai acaparator şi mai încăpător, iar mâna de dat se atrofiază, ca urmare a neîntrebuinţării.
Suntem tentați să luăm în stăpânire, măcar câte ceva, fără a ne întreba dacă îl merităm, sau dacă e moral să-l primim. Ca atare, ne domină tendința de a nu refuza nimic din ce ni se oferă, indiferent dacă ne este sau nu, trebuincios.
Nici soarta şi nici semenii nu pretind echivalenţă şi cu atât mai puţin, nu impun o balanţă perfect echilibrată între cât ai dăruit şi cât ai dobândit. Așa cum am mai spus-o și o repet, nu înseamnă că eşti eliberat şi de minimul de respect (nu spun recunoştinţă) pe care trebuie să îl porţi binefăcătorului: Om sau Dumnezeu.
Putem spune în sinea noastră, în mod repetat, până ajungem să credem, că actele de caritate sunt apanajul celor foarte bogaţi, deși în orice moment putem afla un om mai oropsit decât noi. Ne putem minți, cu naivitate ori neruşinare, că n-avem bunuri care ne prisosesc, iar de un surplus de bani nici nu ar putea fi vorba. Putem rosti, cu tărie şi patimă, că am fi mai îndreptăţiți să primim ajutor ori sprijin, decât să îl oferim celorlalţi. În final, putem acţiona şi pârghia resemnării, mânuind resortul revelaţiilor egoiste de tipul „fiecare … cu soarta lui”.
Fără îndoială, pentru o vreme, prin afirmaţiile false uzitate, ne putem amăgi conştiinţa ori chiar adormi altruismul, putem primi de pomană, fără pic de pomenire a binefăcătorului, putem culege lacomi plăcerile, beneficiile ori satisfacţiile procurate de partenerii de viaţă, fără a fi preocupați de plata lor, în aceeaşi monedă sau în echivalent, dar toate astea numai pe durată determinată, căci ziua scadenței vine, mai devreme sau mai târziu.
Sunt convins că și cel bolnav de sine, peste măsură, care ţine morţiş să arate că el însuşi, îi este mai mult decât suficient, are nevoie în adâncul sufletului, de mici acte de atenţie, de simple alinturi ori alte forme sumare de afecţiune. Ce suflet nu vibrează oare, la o vorbă bună, de sinceră apreciere, la un compliment, la o declaraţie de dragoste.
Să iubim pe aproapele nostru ca pe noi înșine e un deziderat aproape de neatins, pentru un om obișnuit, dar să dăruim atenție unui bătrân, să sprijinim un orfan, să fim alături de cel aflat în mare nevoie, și atâtea alte fapte similare, le putem face fiecare dintre noi, iar lumea ar deveni cu siguranță mai bună și mai frumoasă.