Luați aminte și priviți,
Mai sunt la sate sfinți,
Suferinzi,
Așteptând la porți,
Cuminți.
La o margine de sat, am aflat-o la poartă, pe laița lustruită, sub corcodușul abia-nflorit. Veșminte curate și întunecate. Trup împuținat de boli și încovoiat de ani. Chip scrijelit de încercările istoriei, dar ochi ce licăreau calm … a împăcare cu soarta. Alături, o pisică ce se-nsorea și nelipsita boticică, în care se sprijinea bătrânica. Adunate-n poală, un pic tremurânde, odihneau împreunate, mâinile-i zbârcite. Mâinile ei sacre, care au purtat degetele copiilor pe calea crucii, care i-a mângâiat pe creștet, și mai ales, care au lucrat necontenit.
Dintotdeauna, a trudit la munca câmpului, iar la întoarcere, în gospodărie. Se trezea prima și se culca ultima. „Omul ei”, lucra la pădure, la „butin”. Pleca în fiecare zi de luni, cu noaptea-n cap, și se înapoia abia sâmbăta, după lăsarea întunericului. Duminica erau negreșit, cu toții, la biserică, dar după slujbă, el intra la crâșmă, iar ea se întorcea iute acasă, să dea de mâncare la copii, să pregătească traista cu merinde bărbatului, ce pleca din nou de acasă, pentru o săptămână. I-a rămas supusă și credincioasă, chiar dacă nu o dată, a-ndurat pe nedrept, trufia și mânia lui.
Mai trebăluia încă, prin casă și prin curte. Nu aștepta plată, nici măcar o vorbă bună. Nu se plângea că o doare ceva. Nu se căina niciodată. Despre moarte, povestea ca despre o prietenă veche, ce trebuia în curând să sosească. Până atunci, era mulțumită cu ce i-a rămas, chiar dacă nu mai putea ceti în scriptură, iar biserica era prea departe pentru a se duce la liturghie ori vecernie. Oul fiert moale și ulcica de lapte era tot ce mai vroia de la viață, pentru ea. Se ruga însă sârguincios, pentru toți ai ei, aflați alături, plecați prin lumea largă ori duși dincolo.
Nici greul, urâtul sau răul, nu o înfricoșa. Nici veștile proaste și nici vremurile de restriște. A trecut ea și prin altele, ce păreau de netrecut. Și apoi, nevoile și necazurile s-au abătut mereu asupra ei, dar le-a luat, de fiecare dată, ca simple încercări ale credinței sale nestrămutate, căci la icoane și în mătănii, și-a aflat alinarea și speranța.
De aceea, vin la voi cu rugăminți,
Fierbinți,
Mai sunt la sate sfinți,
Cu chipuri calde, de părinți.