Sunt semeni care se bucură, nemeritat, de renume și prestigiu, căci stima și simpatia populară, pe de o parte, și erudiția, pe de altă parte, nu prea se suprapun.
Acest adevăr a fost relevat și de Voltaire: „Acum câtăva vreme se dezbătea într-o societate faimoasă această problemă răsuflată și ușuratică: care este cel mai mare om dintre Cezar, Alexandru (Macedon), Tamerlan (Timur Lenk), Cromwell etc. Cineva răspunse că fără îndoială cel mai mare este Isac Newton. Și el avea dreptate: căci dacă adevărata măreție înseamnă să fi căpătat de la Dumnezeu un geniu puternic și să te fi slujit de el pentru a te lumina pe tine însuți și pe ceilalți, atunci un om ca domnul Newton, cum se întâlnește abia la zece secole o dată, este într-adevăr cel mai mare; iar oamenii politici și cuceritorii, de care nici un secol n-a dus lipsă, nu sunt de obicei decât niște răi iluștri. Aceluia care domnește peste inteligență prin puterea adevărului și nu acelora care fac sclavi prin silnicie, aceluia care cunoaște universul și nu acelora care îl sluțesc, îi datorăm respectul nostru.” – Scrisori filozofice / Despre Cancelarul Bacon.
Și pe „mai-marii zilei” – ce se cred „mântuitorii neamului” -, dacă-i despoi de foi, ca pe bulbi, de spoiala aparențelor și făgăduințelor fără fundament, de aura de astru (falsă, bineînțeles) și de alura arogantă de „aleși atoateștiutori”, aflăm adesea doar niște inimi mici, meschine, împietrite în egoism – lipsite de orice urmă de empatie -, doar niște suflete mucegăite, smochinite, de ipocrizie, de arivism, de oportunism… Sunt impostori, ce mimează competența, și călăuze nepricepute – fără de viziune, de strategie -, ori chiar de rea-credință, cum se dovedește nu o dată, urmărind doar accederea la o funcție sau satisfacerea intereselor proprii. În același timp, oameni de valoare inestimabilă (profesională sau intelectuală) stau deoparte – principiile de viață și valorile în care cred nu îi lasă să se apropie – sau sunt ținuți intenționat departe de tărâmul unde se plămădește (actualmente, se pângărește) binele națiunii și bunăstarea obștească.
Câte nu ar putea face pentru neamul său, dacă ar fi lăsat, un om cu studii vaste, îndelungate și aprofundate, precum a fost și Grigore Silași, savantul născut la Beclean (unde astăzi o școală și o stradă îi poartă numele), la data de 27.01.1836, în familia protopopului greco-catolic Vasile Silași. Studiile primare și gimnaziale le-a urmat la Dej, Năsăud și Cluj, absolvind apoi Academia Teologică din Blaj și Seminarul „Sf. Barbara” din Viena – studii superioare încununate de un doctorat în teologie la Viena și de un doctorat în filozofie la Universitatea din Cluj.
Activând neîncetat în societățile ce ființau pe atunci în Viena, în capitala imperiului : Societatea Literară a Teologilor Români, Societatea „România” a Studenților Români, Societatea Social – Literară a Românilor și Societatea „România Jună, Grigore Silași s-a numărat, alături de Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Dimitrie Gusti și alte mari personalități culturale române, printre inițiatorii și organizatorii Serbării (Adunării) de la Putna, unde s-a remarcat și Ciprian Porumbescu, ținută în urmă cu 150 de ani – la data de 15 august 1871 –, un veritabil congres al studenților români de pretutindeni, cu rol major în trezirea sentimentului de identitate și unitate națională.
Grigore Silași a fost nu doar un poliglot ce cunoștea la perfecție greaca, latina, franceza, germana, maghiara, araba, și care era preocupat de lingvistică, de istoria literaturii, de folcloristică, de creația lirică românească și de literatura română contemporană, ci și un apreciat profesor în cadrul Universității Franz Joseph din Cluj (devenită Francisc Iosif în anul 1881) și chiar decan al Facultății de litere, predând cursuri de gramatică, de fonetică, de sintaxă, de ortografie, de dialecte și de istoria limbii române.
Pentru meritele intelectuale incontestabile probate, în ședința din data de 13 octombrie 1877, sub președinția lui Ion Ghica, Grigore Silași a fost ales MEMBRU DE ONOARE al Academiei Române.
Finalul vieții nu a fost unul fericit, doctului Grigore Silași fiindu-i hărăzit un destin dramatic. Fiind îndepărtat de la catedra universitară de valul de naționalism extremist ce s-a propagat în Transilvania ultimelor două decenii ale secolului al XIX-lea, Grigore Silași s-a retras inițial la Sângeorz-Băi, iar mai apoi la o soră de-a sa, măritată în Năsăud, unde a și trecut în neființă la data de 17.01.1897, fiind primul academician român îngropat în Cimitirul „Comoara” din localitatea someșană.
