Câte se întâmplă acum pe pământ s-au mai petrecut, în tot sau în parte, și în trecut, istoria înaintând încet pe o uriașă scară în spirală ce oferă ciclic omenirii probleme și perspective, nu identice până la nivelul de ultim și fin detaliu, ci similare, chiar dacă, câteodată, suntem tentați să susținem că o astfel de năpastă nu s-a mai abătut și altă dată.
Recent am dat peste un text interesant, de acută actualitate, scris de Voltaire, el însuși fiind bolnav de vărsat de vânt (varicelă – tot o epidemie virală) în cumplitul an 1723, când numai în Paris s-au prăpădit peste douăzeci de mii de oameni.
„Se spune pe șoptite în Europa creștină că englezii sunt niște smintiți și turbați: smintiți deoarece provoacă copiilor lor vărsatul, pentru a-i împiedica să-l capete; turbați, deoarece transmit cu dinadinsul acestor copii o boală îngrozitoare, pentru a preveni un rău nesigur. Englezii, la rândul lor, spun: „Ceilalți europeni sunt niște lași și niște denaturați: lași, pentru că se tem să facă un mic rău copiilor lor; denaturați, fiindcă îi pun în primejdie să moară într-o zi de vărsat”. Pentru a judeca cine are dreptate în această ceartă, iată istoria faimoasei inoculări, despre care se vorbește cu atâta spaimă în afara Angliei. Femeile din Circazia (femeile chercheze – un neam din Caucaz) obișnuiesc din vremuri străvechi să transmită copiilor lor vărsatul încă de la vârsta de șase luni, făcându-le o incizie la braț și vârând în această incizie o bubuliță pe care au luat-o cu grijă de pe trupul altui copil. Această bubuliță are, în brațul în care a fost introdusă, efectul drojdiei într-o bucată de aluat; ea fermentează și răspândește în masa sângelui însușirile pe care le are. (…) Circazienii au observat că, din șase mii de oameni, rar dacă se îmbolnăvea cineva de două ori de un vărsat cu toate manifestările; că, într-adevăr, se poate suferi câteodată de trei sau patru ori de un vărsat mai ușor, dar niciodată de două ori de un vărsat grav și primejdios. (…) Ei au mai observat că atunci când vărsatul este foarte blând, el nu va muri din cauza lui, nu va fi însemnat de el și va scăpa de această boală pe tot restul vieții sale. (…) Turcii, care sunt oameni de bun-simț, au adoptat, curând după aceea, acest obicei și azi nu există pașă la Constantinopol care să nu transmită fiului și fiicei sale vărsatul atunci când îi înțarcă. (…) La începutul domniei lui George I, doamna de Wortley-Montagne, una din femeile cele mai de duh și mai inteligente din Anglia, fiind cu soțul său în ambasadă la Constantinopol, nu s-a temut să transmită vărsatul unui copil pe care îl născuse în această țară. (…) Când s-a înapoiat la Londra , doamna aceasta a împărtășit experiența ei principesei de Wales, care e azi regină. (…) Principesa, convinsă de folosul acestei experiențe, a hotărât să-și inoculeze copiii; Anglia îi urmă pilda și, de atunci, cel puțin zece mii de copii din familiile bune își datoresc astfel viața reginei și doamnei de Wortley-Montague și tot atâtea fete le datorează frumusețea. (…) În toată lumea, dintr-o sută de oameni, cel puțin șaizeci se îmbolnăvesc de vărsat; din acești șaizeci, zece mor în anii cei mai frumoși și zece rămân pentru totdeauna cu urme supărătoare. Iată deci că boala aceasta ucide și sluțește cu siguranță a cincea parte a omenirii. Dintre toți cei inoculați în Turcia sau în Anglia, nimeni nu moare, dacă nu e condamnat la moarte de pe urma altui beteșug; (…) Dacă vreo ambasadoare franceză ar fi adus acest secret de la Constantinopol la Paris ar fi făcut pe vecie un serviciu națiunii; (…) Am aflat că chinezii obișnuiesc aceasta de o sută de ani (…) procedând în alt chip: ei nu fac o incizie, ci trag vărsatul pe nas, ca praful de tabac; modul acesta este mai plăcut, dar e același lucru și servește deopotrivă să confirme că, dacă s-ar fi practicat inocularea în Franța, ar fi fost salvată viața a mii de oameni.” – Scrisori filozofice / Despre inocularea vărsatului
Împrejurările consemnate de Voltaire subliniază că și disputele pe tema vaccinării nu s-au întrezărit, astăzi, pentru întâia oară. Fără a cunoaște acest aspect, după ce am tot săpat constant prăpăstii între lucrătorii din sectorul bugetar și muncitorii din mediul privat, între partizanii „dreptei” și susținătorii „de stânga”, între românii de dincolo și românii de dincoace de Carpați, precum și alte falii și stupide segregări, ne-am hotărât în timpul pandemiei să mai tragem încă o linie de hotar, să mai „dăm cep” unui izvor important de ură colectivă, de vrăjmășie socială, incapabili fiind de a respecta opinia și, implicit, opțiunea celuilalt, benevol asumată și în cunoștință de cauză exprimată, după cântărirea prealabilă a răului iminent, dar probabil, și a riscurilor ipotetice.
Nefirească însă, poate chiar iresponsabilă, este contestarea vehementă a văditei realități, invocându-se ca principal argument o conspirație ocultă și o manipulare mondială. În contextul actual, în care contemporanii cad ca spicele, în lipsa oricărui criteriu elementar de selecție, consider că a nu purta mască și a sta la taclale, gură-n gură, cu vecina de peste drum, ori de a sparge semințe în autobuz, echivalează cu un prostesc joc de ruletă rusească, cu o provocare gravă și gratuită a sorții asemeni bravurii nebunului care iese cu pieptul gol din tranșee și începe a face semne obscene inamicului invizibil și bine înarmat. Realizez că, în momentul de față, s-a ajuns la o stare de suprasaturație când vine vorba de restricții de drepturi, că epidemia și-a pierdut din credibilitate și că la acest proces de depreciere și-au adus din plin aportul autoritățile care orbecăiesc (ne-au închis pe toți în casă la un prag de nici unu la mie și azi școlile sunt deschise deși nivelul de infectare este de șase la mie) și care improvizează (schimbând, repetat și nejustificat, regulile în timpul jocului, pentru a putea avea loc un festival sau un congres ori pentru a ține permanent deschise „Mall-urile”), dar ceea ce facem noi, oamenii de rând, în clipa de față, când parcă ne-am pierdut răbdarea și, nesăbuiți, dăm semne că vrem să renunțăm la orice formă de prudență și de protecție, pare un fel de delir al infatuării, pare un spectacol grotesc al îngâmfării și încăpățânării umane.