La coborârea de pe munte -după o tură aniversară, de creastă, în Munții Rodnei- am fost întâmpinat de o veste tristă: „ A murit, subit, profesorul Coc Dorel Alexandru!!!”, cu care, întâmplător, am ajuns deodată în târgul Năsăudului (târgul de joi fiind definitoriu pentru acest orășel provincial), în anul 1981, eu ca elev, scoborând cu trenul din satul situat la confluența Someșului cu Ilva, dumnealui ca profesor, urcând de-a lungul Someșului Mare, fiind născut la Gherla și studiind la Cluj, cu diferența majoră că, peste ani, eu doar mi-am început cariera de magistrat la Năsăud, în timp ce dânsul a profesat întreaga-i viață la aceeași unitate de învățământ, a cărui director a fost timp de peste 14 ani.
Nu pot spune că am crescut la umbra dumnealui, câtă vreme, prin erudiție, se înălțase la altitudini greu de atins, iar rotocolul proiectat pe pământ nu era destul de generos, ca în cazul oricărui titan. Nici nu m-a meditat niciodată, fiind prea sărac ca să-mi permit o atare solicitare și prea mândru ca să fi acceptat, fără plată, un astfel de privilegiu din partea dânsului. Și nici n-am fost în stare să-l iau drept model de urmat, ci doar ca unitate de măsură, el având „în sânge” o eleganță și o distincție natural-aristocratică – ce lipsește în aluatul din care sunt plămădit -, acest rafinament comportamental, însoțit de o expresivitate aparte acordându-i posibilitatea de a depune, cu calm, chiar și o mie de cuvinte într-o singură privire sau gest. Și, din păcate, fără a putea oferi, pe moment, o explicație plauzibilă, n-am dezvoltat cu dânsul relații în plan personal, discutând la telefon o singură dată și întâlnindu-l întâmplător doar de câteva ori, deși ar fi meritat să-l fi cunoscut mai îndeaproape, raportat la anvergura aripilor sale intelectuale și la experiența deosebită dobândită. Și țin să recunosc că dacă, vreodată, cineva m-ar întreba, chiar și pe stradă, ce regret mă încearcă după o viață de om aș răspunde fără ezitare și fără a căuta vini: „N-am reușit să mă văd cu oamenii dragi sufletului meu de câte ori aș fi dorit, de câte ori poate ar fi trebuit…”
Îi port însă o amintire încărcată de recunoștință, d-nul profesor Coc Dorel fiind, în fapt, omul căruia îi datorez ceea ce sunt – și, mai ales, ceea ce am fost -, dumnealui fiind cel care într-o pauză de zece minute, pe holul Liceului „George Coșbuc” din Năsăud și prin recomandarea exprimată, s-a interpus pe traiectoria inițială a dorințelor mele profesionale, deturnându-mă spre drept, de la cariera de profesor de filosofie-istorie la care visasem până atunci, îndemnându-mă să nu dau înapoi chiar dacă n-am să intru din prima. Și așa a fost: cu media obținută la drept aș fi intrat la filosofie-istorie ( pe atunci, examenul de admitere se da din filosofie și economie politică la ambele facultăți, iar subiectele erau comune), dar astăzi, privind retrospectiv, nu pot să repet decât ce i-am spus și în particular: „Mulțumesc, d-nule profesor!”
Revenind la anii de liceu nu pot să nu-mi amintesc iarăși, cu respect și cu prețuire, orele de curs „păstorite” de profesorul Coc Dorel Alexandru, căci într-o epocă cenușie, îngrădită de o vădită cenzură educativă, prin subiectele pe care abil le aborda și cărțile rare ce ni le împrumuta, avea curajul de a deschide ferestre noi, necunoscute în mințile noastre de început, dăruindu-ne perspective economice și filosofice spre alte teorii, spre alte tărâmuri, fără a preciza anume dacă erau mai corecte sau mai corespunzătoare decât cele promovate de oficialități, dar care erau de natură să ne călăuzească spre punerea de întrebări pertinente și descoperirea de răspunsuri apropiate de adevăr.
Când nu de mult a decedat la Bistrița un medic ginecolog de excepție, m-am gândit ce procesiune emoționantă s-ar fi desfășurat dacă l-ar fi însoțit pe ultimul drum toți copiii cărora le-a vegheat venirea pe lume. Acum mi-a revenit în minte același gând și chiar dacă e aproape imposibil de realizat un astfel de fapt, consider că prin mijlocirea rețelelor de socializare s-ar putea conveni o dată exactă pentru a aprinde o lumânare în amintirea sa, de către toți cei care i-am fost elevi și l-am îndrăgit, rostind împreună: „Drum bun spre lină lumină, d-nule profesor Coc Dorel Alexandru!”
Și nu e de ici, de colo, ca la raportul de tură, să te ridici și să spui: „Misiune îndeplinită, Maiestate!”