Personalitatea marcantă despre care voi povesti astăzi a probat, prin victoriile personale repurtate, realitatea îndemnului rostit de Napoleon Bonaparte ce spunea, în fața trupelor sale, că bastonul de mareșal se află în ranița fiecărui soldat, căci, într-adevăr, fără a conta de unde pornim și din ce familie provenim, dacă suntem studioși, silitori și stăruitori, nimeni și nimic nu ne poate împiedica să izbândim în viață.
Paradoxal, un fiu de țăran, ce și-a luat avânt spre lume de pe o râpă mureșană (de pe coasta din capătul satului) și care s-a folosit din plin de cele două aripi numite ambiție și abnegație, a reușit să se înalțe pe cele mai înalte culmi intelectuale, dobândind statutul de erudit (fiind deopotrivă, doct și doctor), de eminență (cenușie, ce acționează din umbră în răsunătoarele izbânzi ale istoriei), de excelență (dobândit pe tărâm diplomatic)…
Profesorul și diplomatul, sau poate înainte de toate patriotul și omul de cultură Simion C. Mândrescu s-a născut într-un sătuc dosit printre dealurile de dincolo de Monor, în Râpa de Jos (comuna Vătava, județul Mureș), la data de 18.07.1868. A urmat clasele primare în satul natal, după care a plecat la Reghin și Sibiu (la gimnaziile nemțești ce ființau în localitățile amintite), studiile liceale făcându-le la Năsăud ( ca și viitorul patriarh Miron Cristea, amândoi născuți pe aceeași vale – a Mureșului – și în aceeași zi, lună și an), iar pe cele superioare la Universitatea din București, Facultatea de Litere și Filozofie.
La Năsăud – orașul ce a catapultat zeci și zeci de distinse destine -, Simion C. Mândrescu a trăit timp de aproape șase ani (1882-1888), răstimp în care a dobândit o temeinică pregătire școlară, însoțită de o puternică conștiință națională și unde a avut șansa de a-l cunoaște pe viitorul poet George Coșbuc, de care l-a legat o strânsă și trainică prietenie, și pe care l-a și urmat, de fapt, trecând dincolo de munți pentru a-și putea desăvârși studiile și soarta. În revista Plaiuri Năsăudene (1944), în cadrul unui articol intitulat „Liceul din Năsăud, factor hotărâtor în viața mea” a fost publicat un interviu acordat de Simion C. Mândrescu în care acesta afirma cu verb și … vervă că „Aici mi-a fost dat să învăț a-mi iubi cu pasiune neamul, aici mi-a fost dat să învăț a iubi cu aceeași pasiune învățătura.” Este incontestabil că Blajul și Năsăudul au zămislit generația de aur a marilor intelectuali transilvăneni.
În anul 1904, după ce obținuse titlul de doctor în filozofie la Universitatea din Berlin, Simion C. Mândrescu a fost numit titular al catedrei de limba și literatura germană, nou înființată în cadrul Universității din București, pe care o va păstra până în anul 1937, chiar și în perioada în care a exercitat atribuțiile de ambasador în Albania. Dintre lucrările de specialitate publicate amintim: Elemente ungurești în limba română, Doina, Influența limbii germane asupra limbii noastre, Influența culturii germane asupra noastră, fiind fondatorul mai multor publicații precum și a unor societăți culturale: Societatea Graiul Românesc, Societatea Germaniștilor Români, Institutul Româno-German.
Făcând parte dintr-o strălucită pleiadă de intelectuali ardeleni și recunoscut fiind ca un politician progresist și unionist, în perioada septembrie 1917 – ianuarie 1919 Simion C. Mândrescu a fost trimis în Franța și Italia, alături de alți câțiva cărturari cunoscuți în plan internațional, pentru a milita pentru interesele României, aceștia fiind adevărații artizani ai României Mari. Nu sunt deplin convins că eram îndreptățiți la toate teritoriile ce ne-au fost atribuite în anul de grație națională 1918, dar cred cu toată convingerea că o asemenea șansă nu se va mai ivi în vecii vecilor și nici parte de politicieni vizionari și destoinici în diplomație precum am avut atunci nu vor mai răsări vreodată din sânul acestei nații.
Pășind parcă pe urmele lui Simion Bărnuțiu – ideologul revoluției pașoptiste din Ardeal – care, înainte de a fi numit profesor universitar la Iași, a gustat din plin pelinul exilului petrecut la Pavia, Simion C. Mândrescu a propovăduit cu patimă idealurile României în Peninsula Italică, de numele său fiind legată formarea Legiunii Voluntarilor Români din Italia, având în structura sa trei regimente, compuse din prizonieri de război și denumite Horea, Cloșca și Crișana.
În primul război mondial însă, după ce a căzut prizonier, s-a înscris în Legione Romena, o unitate militară, parte a Armatei Regale Italiene, ce avea tabăra de bază la Avezzano, iar ca și comandant pe generalul de brigadă Luciano Ferigo, o parte din efectiv participând la bătălia de la Vittorio Veneto, precum și la luptele desfășurate la Montello, Si Semolet, Piave, Cimone și Monte Grappa.
Comitetul de acțiune al românilor din Italia, în vederea constituirii unei Legiuni de voluntari, era prezidat de prof. Simion C. Mândrescu, slujba de sfințire a drapelului de luptă fiind oficiată de un alt mare patriot ardelean: preotul Vasile Lucaciu.
În amintirea bunicului Macedon (ce a făcut parte din Regimentul Horea) și pentru a proba patriotismul de care era însuflețit Simion C. Mândrescu (ilustrul înaintaș al prietenului meu Valer Covrig-Cudrec), în cele ce urmează o să redau un pasaj din mesajul transmis de „Omul din Umbra Marii Uniri”, în octombrie 1918, către românii din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Bucovina, aflători în Italia: „Frați Români, Puterile Aliate au hotărât desființarea Austro-Ungariei și liberarea naționalităților(…) Noi, românii, liberi pe pământul nostru, vom fi uniți cu România și vom forma acea țară mândră și tare, cum se cuvine să fie țara pe care a întemeiat-o străbunul nostru Traian, de aproape 2000 de ani. Întregul neam românesc va fi mândru de noi și va binecuvânta fapta noastră, iar noi vom putea spune cu mulțumire în suflet: Și noi am pus o piatră la temelia României Mari.”
