Dacă noi, creștinii, avem o singură șansă și un singur traseu, la finele căruia predăm raportul de tură, și dacă tot ni s-a dat libertatea de a face mici modificări pe partitură, nu trebuie să ezităm a ne lua „inima-n dinți și soarta-n propriile mâini” în clipele de cotitură, când simțim gustul coclit de afundătură. Nu știm cât de aproape e capătul drumului, ce abia se întrevede, și nici nu avem garanția că duce neapărat spre culme; ne este și greu să renunțăm la confortul plăcut și plat, în care stăm cufundați, și nici nu prea avem poftă să riscăm pe o singură carte, dar pariul pus cu viața e câștigat doar de cei cutezători, care și-au urmat visul, au avut un crez și mai ales voința de a-și depăși limitele. Printre ei se numără și Vasile Ladislau Pop, născut la data de 06.11,1819, într-un sat sărac din Ardeal: Berindu (Cluj), în familia preotului unit Ananie Pop și al Anastasiei din Uifalău (Vultureni).
La finele gimnaziului, Vasile Pop își continuă studiile, ca bursier, la Academia Piaristă de Drept din Cluj (1835-1838) și la Colegiul Teologic Sfânta Barbara din Viena (1838-1842). La întoarcerea în țară este încadrat ca profesor la Gimnaziul din Blaj, unde rămâne până în anul 1845 când, în urma unui conflict ivit între generația tinerilor profesori și episcopul Ioan Lemeny, renunță la cariera didactică și se retrage pentru câteva săptămâni la Năsăud, în casa vicarului episcopal Ioan Marian, fiind însoțit de un alt profesor demisionar: Simion Bărnuțiu, de care l-a legat o strânsă prietenie.
În toamna aceluiași an, după ce refuză numirea ca preot în parohia greco-catolică din Alecuș, devine „cancelist” (practicant) la „Tabla Regească” (Curtea de Apel) din Târgu-Mureș, fiind coleg cu Avram Iancu, susținând examenul de avocatură în anul 1848, când își deschide biroul în Reghin și se căsătorește cu Elena Oltean, strănepoata lui Petru Maior.
În toiul revoluției pașoptiste se refugiază la Bistrița, fiind numit inițial comisar districtual la Reteag (1849), iar ulterior consilier (judecător) la Tribunalul din Bistrița (1850), cariera de magistrat fiind continuată apoi la Tribunalul Sibiu, capitala de atunci a Transilvaniei. În anul 1854, la vârsta de doar 34 de ani, este numit judecător la Curtea Judecătorească Supremă a Transilvaniei, pentru ca în anul 1859 să devină consilier la Ministerul Justiției din Viena (unde episcopul ortodox Andrei Șaguna îi organizează o primire fastuoasă). În anul 1861 urcă în ierarhie, fiindu-i încredințate alte înalte demnități publice: portofoliul de președinte al Curții de Casație și postul de vicepreședinte pentru probleme juridice a Guberniului Transilvaniei. Ca semn de recunoaștere a meritelor profesionale incontestabile, în anul 1863 este numit consilier al împăratului Franz Josef I, fiindu-i conferit și rangul de baron imperial, pentru ca în anul 1865 să devină cel dintâi președinte al Tribunalului Suprem al Transilvaniei.
Cariera fulminantă de magistrat, începută la Bistrița, și funcțiile importante încredințate ulterior, nu i-a luat însă nici „mințile” și nici memoria, Vasile Pop rămânând un român adevărat, care a militat neîncetat pentru drepturile neamului său năpăstuit, atât din calitatea sa de membru al Dietei Transilvaniei, cât și din poziția de președinte al Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA), ales în această funcție în anul 1868 și pe care a păstrat-o până la sfârșitul vieții sale.
Se stinge din viață în anul 1875, la Budapesta, unde se afla instanța sa de judecată, fiind înmormântat în cripta familială din Reghin, moartea sa prilejuind publicarea în Gazeta de Transilvania a unui articol elogios semnat de George Barițiu, în cadrul căruia Vasile Pop era asemănat cu un Prometeu al românilor transilvăneni.
Dat fiind parcursul profesional de excepție și impozanta sa statură intelectuală, Ist0ria Transilvaniei i-a rezervat lui Vasile Ladislau Pop una dintre cele mai glorioase și mai frumoase pagini.
Memorabilă rămâne discuția pe care Vasile Pop a purtat-o cu tatăl său după eșecul pedagogic petrecut la Blaj, în acel răstimp de răscruce a vieții sale, când prima cale profesională i-a fost brutal barată, fără a-l priva însă de o perspectivă pozitivă asupra viitorului său parcurs profesional. Cu acel prilej, nemulțumit fiind de hotărârea fiului de a renunța la profesorat și de a refuza numirea ca preot, Ananie Pop i-ar fi spus fiului său cu amărăciune în glas: „vlădica-i tot vlădică, dar din voi n-a fi nimică”. Replica lui Vasile Pop, ce denotă ambiția de care era stăpânit, calitate absolut necesară oricărei ascensiuni, a fost următoarea: „N-am nevoie decât de o traistă în care să-mi pun cărțile, iar aici, în sat, mă voi întoarce doar când voi fi de-a dreapta împăratului”. Și fiindcă a făcut o făgăduială, nu și-a călcat cuvântul, urcând la cote altitudinale pe care nici un român din Transilvania nu le-a atins până atunci vreodată… și nici ulterior.