Decenii de-a rândul, sora tatălui meu și soțul ei au avut gestiunea magazinului universal din satul natal, răstimp în care, adoptând o conduită fără cusur, și-au câștigat prețuirea și respectul tuturor. Interesant era însă faptul că mătușii mele, deși la fel de merituoasă, nimeni din sat nu i se adresa cu apelativul „Doamna Ioana”, ci cu „Doamna Carli”, căci adesea femeia este așezată la umbra bărbatului, ca un accesoriu al acestuia.
Și Veronica Micle nu a dobândit celebritatea prin poezia și proza căreia i-a dat viață ori prin implicarea sa activă în viața societății ieșene, ci prin asocierea numelui său cu bărbații importanți din viața sa, sens în care merită citite cărțile: „Bălăuca”, scrisă de Eugen Lovinescu, și „Romanul lui Eminescu”, semnat de Cezar Petrescu.
Veronica Micle s-a născut în Năsăud, la data de 22.04.1850, în casa familiei Ilie și Ana Câmpeanu, mama având îndeletnicirea de moașă, iar tatăl de cizmar. După moartea tatălui, survenită în timpul luptelor conduse de Avram Iancu, și pentru a evita persecuțiile post-pașoptiste, Ana Câmpeanu și-a luat copiii și a trecut munții, stabilindu-se inițial la Târgu-Neamț, iar mai apoi la Iași.
În anul 1863, cu ocazia absolvirii Școlii Centrale de fete, Veronica Micle îl cunoaște pe profesorul universitar Ștefan Micle (și chiar rector al Universității din Iași în perioada 1867-1875), ce făcea parte din comisia de examinare alături de Titu Maiorescu. Originar din Feleacu Clujului, cu studii liceale făcute la Bistrița și participant activ la revoluția românilor ardeleni, motiv pentru care a și luat decizia de a se refugia în Moldova, Ștefan Micle a fost impresionat de frumusețea și inteligența Veronicăi Micle, stăruind pe lângă mama acesteia în vederea dării acordului de căsătorie.
Din căsătoria oficiată religios la data de 07.08.1864 la Biserica Bob din Cluj-Napoca, se vor naște în anul 1866, și respectiv 1868, două fete cu vădite înclinații artistice: Valeria (alintată Greiere), căsătorită Sturdza, și Virginia (răsfățată cu porecla Fluture), căsătorită Gruber.
Veronica Micle s-a implicat încă de la început în activitatea de îndrumare a unor școli de fete înființate la Iași, iar în timpul războiului de independență a fost soră de caritate, făcând parte din Comitetul Central pentru ajutorarea ostașilor români răniți pe câmpurile de luptă.
În anul 1872 Veronica Micle a debutat, sub pseudonimul Corina, cu două scrieri în proză: Rendez-Vous și Plimbare de mai (publicând ulterior și un volum de poezii), și tot în acest an l-a întâlnit pentru întâia dată la Viena pe studentul Mihai Eminescu, cei doi revăzându-se în anul 1874 când acesta este numit la conducerea Bibliotecii Centrale din Iași.
Povestea de iubire dintre Veronica Micle și Mihai Eminescu este una dintre cele mai cunoscute și comentate din România ultimilor 150 de ani, vălul fiind ridicat prin publicarea corespondenței purtate de cei doi îndrăgostiți.
În anul 1879, Veronica Micle rămâne văduvă, dar căsătoria cu Mihai Eminescu este zădărnicită de câțiva „binevoitori”, printre care și un „bun-prieten” implicat emoțional: Ion Luca Caragiale.
La nici două luni după moartea „Eminului meu drag”, cum obișnuia să-l alinte, a trecut la cele veșnice și Veronica Micle (03.08.1889), la Mănăstirea Văratec, unde s-a retras și unde a și fost îngropată. Sunt indicii temeinice că moartea nu a fost tocmai întâmplătoare, ci dorită dinadins, dar chiar și această jertfă pe altarul iubirii a fost cu răutate răstălmăcită, fiind pusă pe seama regretelor, și nu a neputinței reale de a mai trăi în absența „luceafărului”.
În orice iubire care iese din tiparul convenționalului, femeia este de vină (divină), că i-a sucit mințile, l-a ademenit cu farmece și l-a prins cu năvodul întins cu vicleșuguri, chiar dacă bărbatul i-a declarat iubirea și a implorat-o necontenit. Dintotdeauna, a fost considerat ceva lăudabil ca „El” să nu piardă nici un prilej de a încerca, dar apreciat ca un act reprobabil, chiar condamnabil, dacă „Ea” a cedat insistențelor, pedeapsa în vechime pentru adulter fiind una grea pentru o deținătoare de fustă (inclusiv moartea cu pietre în piața publică), și cu totul alta, extrem de îngăduitoare, pentru un purtător de pantalon.
Și în cazul de față s-a procedat la fel de nedrept și discriminatoriu. Prin urmare, Veronicăi Micle, nici contemporanii, și nici posteritatea, nu i-au iertat înălțarea, cu sau fără voia ei, la stadiul de muză și ideal de feminitate a „celui mai iubit dintre pământeni”, invidia și răutatea născocind „multe și nevrute” pe seama acestei femei cu un destin tragic, dar care rămâne în mentalul colectiv legată indestructibil de marele poet național.