În vara acestui an, aflându-mă pentru o zi în Năsăud și având ceva timp liber la dispoziție, am urcat în „Cimitirul Comoara”, cu gândul de a aprinde o candelă la căpătâiul unui mare cărturar năsăudean: Virgil Șotropa. Din păcate, în absența oricărui indiciu, cum ar fi, de pildă, un panou informativ instalat la intrare asemeni celui din Cimitirul Central din Cluj, sau al câtorva indicatoare amplasate pe alei, cum sunt cele din Cimitirul Bellu din București – soluții ieftine aflate la îndemâna oricărei primării sau parohii -, nu mi-a fost dat să-i aflu nicicum mormântul. Întâmplător însă, am aflat locurile de veci a altor profesori de excepție: Vasile Petri, Constantin Moisil, Ion Mălaiu, Aurel Șorobetea, Emil Mărcușiu, Septimiu Pop… O pleiadă de iluștri profesori năsăudeni, la crucile cărora, de ziua dedicată cadrelor didactice, clasele școlare actuale, sub îndrumarea diriginților, ar putea urca pentru a le așeza câte o floare în semn de neuitare și de aleasă prețuire.
Profesorul Virgil Șotropa s-a născut la data de 05.12.1867 în Sânnicolaul Gurghiului, astăzi Gheorgheni (Harghita), unde tatăl său, originar din Maieru, era preceptor regesc și președinte al consiliului de inspecție pentru exploatarea pădurilor. După moartea mamei, se întoarce la locurile de obârșie ale neamului său, urmând cursurile gimnaziale la Liceul Grăniceresc din Năsăud și la Liceul Evanghelic din Bistrița, iar studiile superioare la Universitatea Franz Joseph din Cluj, Facultatea de Litere, specialitatea Limba și literatura maghiară și germană.
Ulterior absolvirii, după o primă perioadă petrecută la București, unde și-a reîntâlnit prietenul din liceu – poetul George Coșbuc – prin mijlocirea căruia a cunoscut îndeaproape o bună parte dintre titanii culturii române, și un alt răstimp, de câțiva ani, dedicat gazetăriei la Brașov, Virgil Șotropa se întoarce ca profesor la Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud, preluând și postul de director în anul 1899, și unde va rămâne până la pensionarea sa definitivă, în anul 1933.
În paralel cu activitatea didactică Virgil Șotropa a desfășurat o amplă și susținută activitate culturală și de cercetare istorică, militând neîncetat pentru înființarea Muzeului Grăniceresc Năsăudean și a Bibliotecii Academiei Române – Filiala Năsăud, precum și pentru apariția revistei „Arhiva Someșană”. Opera sa însumează aproximativ 3000 de pagini în circa 70 de titluri publicate în mai multe reviste de specialitate, precum și câteva cărți, dintre care amintim: „Istoria Școlilor Năsăudene”, scrisă împreună cu Nicolae Drăganu, și „Monografia Năsăudului”, scrisă împreună cu Alexandru Ciplea, fiind ales Membru de Onoare al Academiei Române în data de 24.05.1943.
Virgil Șotropa a închis ochii pentru totdeauna, în plin regim comunist, la data de 01.04.1954, în casa sa din Năsăud – în care astăzi se află sediul Oficiului Poștal – , dar a rămas treaz în conștiința publică cu imaginea dascălului competent și conștiincios, devotat trup și suflet catedrei și comunității, fără vise de înaintare ori de plecare „la mai mult ori la mai mare”, mulțumit cu munca sa și mândru de fiecare izbândă repurtată de absolvenții pe care i-a călăuzit, cu dragoste și pricepere, pe drumul devenirii. Raportat la personalitatea și parcursul său profesional, îndelungat și vrednic de toată lauda, sunt parcă tentat să continui și să calific o astfel de viață drept mucenicie, eroism, sacrificiu, dar teamă-mi este că d-nul profesor Virgil Șotropa, dacă ar putea, sigur m-ar opri cu blândețe și mi-ar spune apoi șoptit că are oroare de cuvinte mari, asigurându-mă, cu simplitatea și modestia care l-a caracterizat, că și-a urmat doar îndatoririle dăscălicești.
Biografia profesorului Virgil Șotropa mi-a readus în minte romanul „Apostol”, scris de Cezar Petrescu și editat ultima oară în anul 1955, o carte despre integritate, dedicată unui tânăr învățător, plin de curaj și de încredere în forțele proprii, gata să dea piept cu greutățile vieții și, dacă este absolut necesar, chiar să-i înfrunte pe „mai-marii zilei”, fără a se abate însă de la calea cinstei și corectitudinii, de la idealul său, nu acela de a se căpătui, ci de a înălța o școală, de a deștepta din toropeală pe cei obijduiți și de a aduna copii de țărani lângă carte, conștient fiind că „îndreptarea stărilor se poate face numai prin minți luminate de școală și de învățătură – lucru lung, de răbdare și stăruință, sâmbure pus acum în pământ să dea roade peste cincisprezece-douăzeci de ani.”
Relevant în carte și de acută actualitate pentru ceea ce presupune profesia de dascăl în România este discursul directorului de școală – un profesor bătrân și blajin – când i-a pus diploma în mână și l-a îmbrățișat părintește ca pe un fecior purces în pribegie: „ – Mai ales să-ți amintești aceasta Nicolae Apostol! N-are să te întâmpine nimeni cu pâine și sare, nici cu urale și flori. Branșa noastră cere un eroism fără glorie. Un eroism mărunt, de toată ziua. Câteodată mă simt vinovat, Nicolae! Cât timp vă am elevi, datoria mă face să vă pomenesc numai despre lucruri frumoase, răspunderi mărețe, o viață model ca pentru o povestire cu morală de abecedar. Când vă văd plecând în lume însă, mi se strânge inima, Nicolae! Știu ce vă așteaptă. De aceea vă sărut pe frunte ca pe niște flăcăi porniți la bătălie, unde mulți sânt osândiți să cadă răpuși. Tu n-ai să fii însă dintre aceia. În atâția ani te-am cunoscut bine. Am toată nădejdea. Ești un flăcău tare. Îți dau numai un sfat, Nicolae. Taina, mă înțelegi tu? taina e să nu deznădăjduiești de la cea dintâi dezamăgire și să n-aștepți nimic de la nimeni. Nimic, decât de la tine!…”
Urmând întocmai sfaturile ce cu dragoste i-au fost date, personajul principal al cărții, indiferent de împrejurările ivite și de ofertele primite, rămâne neclintit crezului și principiilor sale. Ca atare, atunci când un influent director din minister îi zice: „Eu am nevoie de oameni de credință. Și dacă-mi rămân de credință, pot să-i împing departe”, absolventul înlătură iute ispita și cere înadins un post depărtat și modest, o școală ruinată, un sat de oameni sărmani. Mai târziu, când un politician local îi cere să-l sprijine electoral ademenindu-l cu: „Locul nu-ți este aci. E la oraș, dragul meu! Nu știu despre ce formalități e vorba. Acestea însă se pot aranja ușor și le vom aranja. Faci un stagiu aci de un an, doi. Poate și mai puțin. Iar cum venim la putere, te strămutăm în oraș. Acolo ai să-ți dai toată măsura”, Nicolae Apostol îi răspunde ferm și sigur pe el: „Dar nici nu gândesc… protestă învățătorul. Eu n-am ce căuta la oraș. Pentru datoria mea de aci, de la țară, am fost pregătit… Aci am să rămân și aci cred eu că am să fiu mai folositor decât la oraș…” Același răspuns de „Nu” hotărât îl dă dascălul și prefectului care căuta să-l înregimenteze politic prin promisiuni: „Îmi iau asupra mea grija să-ți înlesnesc multe pe care aci nu o să ți le ofere nimeni, chiar dacă ai vrea să rămâi aici, erou și martir o viață întreagă. În douăzeci și patru de ore ești mutat.” Un model monumental de seriozitate și statornicie cum arareori aflăm pe cărările patriei și cum adecvat s-a păstrat în amintirea năsăudenilor „statura intelectuală” a domnului profesor Virgil Șotropa.
