Beatitudinea resimțită la Criț a fost neașteptată și destul de neobișnuită. Sau altfel spus: din cale afară de neașteptată și de neobișnuită. Și asta nu pentru că termenul de criță are și înțelesul „din cale afară”, chiar dacă acest sătucuț, sfielnic ca un șoricel ascuns sub poalele pădurii, stă retras, dar numai la o distanță de câțiva pași depărtare- dobândind însă un plus de farmec și o magică intimitate – de drumul mare, ce se scurge ca și viața: când oblu, când mediocru (a se citi cotituri), ba cu o suită de suișuri, ba în amețitoare repezișuri, între Sighișoara și Brașov. Și nu doar o doză de intimitate conferă retragerea de la drumul principal, ci și adâncime – de profunzime, și o notă de statornicie, Crițul dovedindu-se a fi, după secole-n șir de perenitate locativă, de-a dreptul criță, așa cum îi ziceau înaintașii la oțelul cel dur și durabil, tot strămoșii folosind acest cuvânt (așezat printre cele veșnice, în sicriul cu arhaisme) pentru a desemna însușirea de aprig („a avea inimă de criță”) și de ager, adică „criță la minte”.
Personal, de atâtea ori am trecut pe lângă Criț fără să-l bag în seamă (există însă și riscul să nu-l zărești, dacă clipești) și nu-i nici o lună de când, îndreptându-ne spre Bucegi și trecând de Saschiz, un prieten bun de munte cu rădăcini săsești: Arthur Nășcuțiu, cu care călătoream în acea zi, m-a tras de mâneca atenției și mi-a zis: „Imediat după acest cătun, denumit din nu știu care motive Mihai Viteazu (n-am aflat nici eu dacă are sau nu vreo legătură, denumirea purtată în trecut de această localitate fiind de Șiolteanu sau de Soltendorf!!!), se desprinde strâns spre dreapta drumul spre Criț, un sat ce merită, cu prisosință, un popas ori chiar să stai cândva de mas”.
Și uite așa, în vacanța de vară, în drum spre marea cea mare, urmându-i îndemnul am descălecat, pe la prânz, în sătucul cu alură de șoricel: Ch(r)iț-Ch(r)iț, dominat de Dâmbul Domnului și de Dalba Crăiasă zidită pe creștetul lui. S-a întâmplat asta în data de 12 august 2024, într-o zi de luni și am aflat atunci că tocmai se încheiase a XII-a ediție a Săptămânii Haferland (în traducere liberă Țara Ovăzului), cel mai îndrăgit festival cultural al sașilor transilvăneni, printre organizatori numărându-se și Fundația M & V Schmidt, ce are marele merit de a fi salvat de la dispariție mai multe case săsești reprezentative (din păcate, dacă în perioada interbelică erau peste opt sute de sași în acest sat, în zilele noastre pot fi numărați cu ușurință pe degetele de la o mână) și, mai ales, de a fi readus casa parohială la înfățișarea originală și de a o include în circuitul turistic sub titlul de Casa Kraus, după numele prelatului care a edificat-o. Poate și din acest motiv, legat strâns de finalul de festival, am descoperit acolo un lan bălan, un liman de liniște, asemeni celui de a doua zi dimineața (de pildă, după vacarmul de Revelion), când și pietrele, și lemnul, și lumina șoptesc spășite: Ssst ! Să ascultăm tăcerea! Și să știți că am ascultat-o îndelung, netulburați, cufundați în câte un balot de paie – ce înnobilau curtea bisericii fortificate -, într-o stare de încântare, resimțită la solul sufletului la nivelul de „treișcinci” de grade ca la „CELdeSUS” de tihnă.
Și această stare de turmentare spirituală nu s-a ivit din ceva ce poate fi etichetat la perfecție. Curtea interioară nu este nici pe departe perfectă. Nici zidul său de incintă (se zice că ar fi de secol XV) nu e desăvârșit clădit, având un contur oval neregulat, iar curtinele prevăzute cu metereze, turnuri și coridoare de apărare au înălțimi inegale și amplasate parcă la întâmplare. Și mă-ncumet să spun că nici copacii din curte nu-s dintre cei mai arătoși și nici n-au fost sădiți în colțurile cele mai ferite și mai potrivite. Dar poate tocmai aceste imperfecțiuni și lipsa unor vădite simetrii arhitectonice o face pământeană, ușor accesibilă și îți călăuzește sufletul dincolo de hotarul nestatornic al împrejurărilor.
Senzația acută de seninătate izvora și de sub lespedea de trăinicie creștină, prima biserică din Criț, atestată documentar în anul 1270 și trecută ulterior în administrarea Abației de la Cârța, fiind închinată Sf. Cruci. Astăzi nu se mai știe câte biserici au fost puse, pe rând, la pământ (în vremurile vitrege ce s-au perindat) și nici la câtă vreme altele s-au ridicat, din nou, cu palmele îndreptate spre cer, cert fiind că cea actuală a fost construită în perioada 1810-1814, într-un stil neoclasic, nesofisticat, dar poate tocmai această simplitate îți curăță și îți înalță sufletul spre cote neînchipuite.
Și-n interior te simți ca-n sânul lui Avram și chiar cred, după această vizită revelatoare, că și celebrul marsupiu al sfântului tot în albastru deschis e zugrăvit, în rafinatul albastru-turcoaz decolorat în var, rezultând astfel nuanța Baby Blue a anului 2020 (când mama cu cei mai minunați ochi de azur a plecat pe ultimul drum), o culoare caldă, care nu iese în evidență zburătăcind cu degetele, precum un enervant elev mult-prea-silitor, prin fața ochilor examinatorului, dar care induce privitorului o stare de calm, pogorâtă parcă dintr-un psalm, o stare de mulțumire, nu pentru ce și cum ești, și cu atât mai puțin pentru ce ai, ci pentru că ești și ai șansa de a fi vrăjit, pe deplin, de bleumarin.
Senzația de satisfacție tip „criță”, fără de matriță, a fost accentuată și de lipsa oricăror opreliști, urcând scările de lemn, lustruit de atâtea tălpi desculțe, ce duc la cele două balcoane etajate, mobilate cu strane din vechea biserică – unele pecetluite cu picturi de secol XVII, și la cele două clopote ce poartă inscripții de secol XVI, ce au bătut ciclul complet: botez, cununie și prohod, pentru atâtea și atâtea generații, efemeritatea când e conștientizată și acceptată fiind dătătoare de limpeziș și de liniște sufletească.
Ca iubitor de natură, căutător de cer larg și împătimit de Plan-Prea-Înalt, mi se pare că spiritul se simte încorsetat între patru pereți, chiar și dacă sunt frumos împodobiți, așa că m-am cam dedat să-mi duc simțurile în câmp deschis și odată ajuns pe acolo să le las libere să zburde-n voie, întorcându-se fericite și așezând mulțumite, la picioarele sufletului meu, ca niște copoi regulamentar dresați, numai „bunuțuri” ce pot fi țintite (și țintuite!) cu inima. Și totuși, Crițul mi-a dat convingerile peste cap.
Iar pentru o mai bună vedere și ca măsură de prevedere, pe calea de întoarcere către casă, ne-am abătut (doar o sută și ceva de metri!!!) din nou prin Criț. Și să știți că ce am simțit întâia dată nu a fost o iluzie: pe pământ, la „ospătărie”, clienții serveau prânzul în liniștea cea sfântă, iar în văzduh, cerul era la fel de albastru-deschis satinat.
P.S. Abia acasă, după doar două minute de documentare, am aflat de ce ne-am atașat imediat și în chip bine așezat de Criț: în fapt, toponimic, Krets-ul sau Kretz-ul (în dialectul săsesc cu înțelesul de cruce) este, în fapt, tot un Cristur (Krisztur), căci în limba maghiară i-a fost acordată denumirea de Szaszkeresztur (adică Cristuru Săsesc), fiind situat pe harta din inima Transilvaniei nu foarte departe de cel secuiesc – Szekelykeresztur. Vă întrebați ce are a face. Are și încă cum fiindcă tot într-un Cristur, de data asta românesc: Sajokeresztur (Cristuru Șieului) își petrec veșnicia (de dinainte de înviere !!!) și Tânu Ion, și Tâna Miluță, și Bunicul Pavel, și draga de Bunica Ludovica, și toți strămoșii știuți ori rămași necunoscuți ai doamnei mele. Și tot aici în Cristur Șieu mi-am îndeplinit norma de om, la plantat de pomi. Nu la pomi fructiferi (nu pot uita remarca mamei: „toți își pun renglote, dragul mamii, numai tu mesteceni…”), ci la foioși și rășinoși, intercalați și în „șfarlinia” unui gard viu aliniați, evocând un trai tolerant, dar care, în fond, sunt numai niște bețe de băgat în roata timpului și din care picură liniște ca din țurțuri, la început de primăvară.