Așa cum banii trec dintr-un buzunar în altul și cum averile se fac și se desfac – arbitrar sau după un algoritm rămas încă necunoscut -, cam tot așa, de-a lungul istoriei, au sărit și satele dintr-un stat în altul, fiind ocupate când de o seminție, când de alta, după cum s-au succedat la stăpânire.
Din punct de vedere rutier (rămas la reprobabilul stadiu de drum rudimentar), Someșul Mare este legat de Bistrița Aurie prin Pasul Rotunda, dincolo de care ne întâmpină o localitate cu o istorie unică, atipică: Cârlibaba. Aici, timp de secole – chiar și pe vremea descălecării voievozilor maramureșeni în Țara Moldovei -, au subzistat doar câteva cătune de păstori, risipite tainic printre înălţimile munţilor. Abia după anul 1790, s-au cristalizat două vetre de sat. Pe malul stâng al râului Bistriţa Aurie, s-au statornicit germani de confesiune evanghelică, sosiţi din Boemia şi Silezia, satul purtând denumirea de Mariensee. În schimb, pe malul drept al aceluiași râu, nucleul sătesc a fost format din germani de confesiune romano-catolică, veniţi din provinciile Schweben şi Zips (de aici porecla de zipţeri dată saşilor ce au colonizat spaţiul ocupat de austrieci), așezarea purtând numele de Ludwigsdorf, iar mai târziu de Rodnalajosfalve şi Cârlibaba Nouă. Inedita istorie a localității a continuat căci, în perioada dublei monarhii, satele s-au separat prin gard ghimpat, cel de pe malul stâng intrând în componenţa Austriei, iar cel de malul drept în subordinea Ungariei. În anul 1918, satele s-au reunit, formând o singură entitate administrativă, dar în anul 1940 s-au despărțit din nou, granița fiind fixată pe talvegul râului, pentru ca la finele celui de al doilea război mondial să aibă loc reîntregirea. Dacă aș putea da timpul înapoi, înspre vremurile de restriște, de nedreaptă despărțenie, cu siguranță aș vedea o femeie cu lacrimi în ochi, rostind „Hristos a înviat!” de pe un mal al apei și pe fiica sa, măritată în satul de pe celălalt mal, răspunzând: „Adevărat a înviat!”, cutremurată că nu o poate îmbrățișa pe maica, ori pe membrii unei familii adunați pe ambele margini ale râului și cântând un colind de Crăciun. Privind retrospectiv, și la cotiturile și răsucirile istoriei, și la faptul că nu s-a reușit prefacerea Europei într-o singură țară – unită în cuget și-n simțiri, fără a mai conta glăsuirea – îmi vine să spun că întrebarea care se pune nu este „ Dacă…?”, ci „ Când… ?” se va învârti iarăși roata istoriei.
De principiu, întinderea pământului și configurația acestuia sunt identice (schimbările ce survin fiind perceptibile numai în milenii), în timp ce stăpânii petecelor pecetluite cu gard și graniță se schimbă neîncetat. Pe post de piedică în calea uitării implacabilei durate limitate de viață și a neiertătorului timp – ce șterge treptat chiar și cele mai glorioase existențe -, marii aristocrați apuseni aveau obiceiul de a păstra pe birou, craniul strămoșului întemeietor de nobil-neam.
În Ardeal, unde, cu o înțelepciune surprinzătoare, s-a păstrat și întrebuințat până în zilele noastre cărțile funciare, introduse de autoritățile habsburgice, se poate folosi cu succes pe rol de „Memento mori” orice coală evolutivă de carte funciară – veritabilă carte de istorie imobiliară și oglindă a trecerii timpului peste patima pământului. Din însemnările frumos caligrafiate pe foile îngălbenite de vreme reiese șiragul, cronologic, al proprietarilor imobilului construcție și teren aferent: întăbulat în baza unui contract de vânzare-cumpărare; partajat între moștenitori; donat (de fapt, pierdut la un joc de cărți); dezmembrat și înstrăinat pe bucățele ori adjudecat la licitație publică, pe un preț de nimica, de banca ce avea instituit un drept de ipotecă; confiscat, fără despăgubiri, ca sancțiune aplicată „dușmanului poporului” ori pentru o pretinsă cauză de utilitate publică; retrocedat în temeiul legilor de restituire a bunurilor naționalizate, după care, iarăși și iute, înstrăinat pentru un pumn de galbeni… Ca o curiozitate a orgoliului ce domină națiunile o să arăt că în restul teritoriului (Muntenia, Moldova, Oltenia și Dobrogea), până în anul 1996, au existat registrele de inscripțiuni și transcripțiuni, ținute nu pe imobil, ci pe persoane, făcând astfel imposibilă cunoașterea proprietarilor anteriori. Într-un final, realizând superioritatea evidenței de carte funciară din Transilvania (subliniez, implementată de austrieci) s-a trecut la acest sistem pe întreg cuprinsul țării, fără a recunoaște însă explicit acest aspect, birourile de carte funciară fiind redenumite oficii de cadastru și publicitate imobiliară.
Și „Bunicuța Bistriței” este o vie mărturie a trecerii – juste sau nu tocmai – de la un proprietar la altul.
Biserica de la Coroana, cum este poreclită, în vecinătatea căreia se mai poate zări și astăzi o porțiune din vechiul zid de apărare al cetății, a fost construită de călugării franciscani, sau minoriți, cum mai erau denumiți. Dacă această împrejurare este certă, situată dincolo de orice urmă de îndoială, în ceea ce privește perioada de edificare mai subzistă încă unele neconcordanțe sau controverse. În cartea „Bistrița – Poarta Transilvaniei I” (autori fiind Lucian Mureșan, Laurențiu Grec și Corneliu Gaiu), de pildă, construirea edificiului este plasată între anii 1268-1280, în timp ce Oscar Skrabel (în „Bistrița – Nostalgii citadine”) indică peste exact un veac răstimpul de ridicare (1370 – 1380). Chiar dacă adevărul s-ar afla undeva pe la mijloc (cam pe acolo obișnuiește „Măria Sa” să își facă culcușul), Basilica Mănăstirii Minorite este, indiscutabil, cel mai vechi monument istoric din Bistrița.
Din cartea „Bistrița – Poarta Transilvaniei I” reiese că în anul 1558, la numai 40 de ani de la data finalizării lucrărilor de extindere a clădirii, ca urmare a Reformei Religioase, călugării sunt alungați din târgul bistrițean, bunurile lor revenind comunității, biserica fiind folosită apoi, timp de aproape două secole, ca depozit de grâne și pivniță pentru vin. Abia în anul 1772, după preluarea Transilvaniei de către Imperiul Habsburgic, are loc o refacere a bisericii conform stilului baroc, devenind biserică parohială catolică și biserică de garnizoană, iar ulterior, pentru ceva vreme, judecătorie și temniță.
Din cuprinsul aceleiași cărți, mai sus amintită, rezultă că, în anul 1894, întreg imobilul a fost cumpărat de către credincioșii greco-catolici, cu suma de 35.000 de florini, pentru ca ulterior anului 1948, odată cu instaurarea regimului comunist, biserica și ansamblul aferent să fie trecut în folosința cultului Ortodox.
Și dacă proprietarii s-au tot perindat, e firesc ca și ziua de hram să fie modificată. Inițial, biserica-coroană a Bistriței a fost închinată Sfântului Andrei, pentru ca astăzi să aibă hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”.
Schimbări survin nu doar în ceea ce privește stăpânirea unui bun, ci și în metabolismul și felul de a fi al fiecărui om. Fără putință de tăgadă, de la un anotimp la celălalt al vieții, fără a însemna neapărat că a urcat și a acumulat, omul devine pe alocuri altul, chiar și prin părțile esențiale, dobândind noi și nebănuite posibilități, preocupări, păreri, priorități, preferințe, poteci de străbătut… Din acest motiv, sunt momente în care el se simte străin și stânjenit – în propriul trecut, cu privire la unele fapte ce, demult, s-au petrecut.