Marele cărturar Nicolae Iorga, releva și recomanda: „În adâncul tăcut al sufletului zace aurul. (…) Tăcerea are glasurile ei de înțelepciune. Ascult-o!”, și tot el constata cu năduf: „De multe ori trebuie să taci pentru că ești convins… de prostia adversarului”, căci „Nebunul poate răspunde la orice întrebare a înțeleptului, înțeleptul tace la cele mai multe întrebări ale nebunului, iar prostul stă deoparte și zice că tot nebunul e mai deștept”.
Pe marginea tăcerii a cugetat și Dimitrie Cantemir: „Unii tac din înțelepciune, alții tac din prostie, oricum tăcerea lor vorbește”, în timp ce Abraham Lincoln sugera că „E mai bine să taci și să fii luat de prost decât să vorbești și să confirmi că ești”, iar pe aceeași fațetă a tăcerii este încrustat și un vechi proverb evreiesc: „Tăcerea înseamnă înțelepciune, dar să taci tot timpul nu e prea înțelept”.
Tot pe tărâmul strâmt dintre darul vorbirii și arta tăcerii se înscrie și o veche vorbă românească: „Pentru om este mai greu să tacă decât să nu spună nimic”, precum și un proverb chinezesc: „Avem nevoie de doi ani pentru a învăța să vorbim și ne trebuie o viață ca să învățăm să tăcem”.
Pentru a realiza că omul nu are exercițiul contemplării, a concentrării meditative e îndestulătoare o singură oră petrecută într-un compartiment de tren sau pe sala de așteptare a unui dispensar. Ascultând cum debutează și cum decurg conversațiile, ne dăm imediat seama că omul nu a fost înzestrat, nativ, cu capacitatea de a sta nemișcat, de a nu face absolut nimic și de a lăsa tăcerea să-l pătrundă.
Cu ani în urmă ( nu m-aș mira să fi povestit asta deja), deși încerc să evit aglomerațiile (de șlapi, de clăpari…), la rugămintea soției și fiind pe traseul de întoarcere din concediu, am urcat la Mănăstirea Prislop. Aproape două ore am așteptat într-o coloană pe trei rânduri pentru a trece prin fața mormântului lui Arsenie Boca. Mă așteptam să aflu la participanți o atitudine smerită, pioasă, tăcută… Nici poveste, era o stare de sporovăială generală, iar în cimitir sonorul era dat la maxim de colectivitate: un om de ordine țipa, ca ieșit din minți, la o bătrânică ce și-a permis să atingă crucea cu un mănunchi de eșarfe, un alt supraveghetor îi spunea ferm unei femei că n-are voie să așeze buchetul de flori pe mormânt, ci în locul din aval, anume amenajat, iar un participant, mai recalcitrant, atrăgea atenția unui semen din fața sa, ajuns la apogeul procesiunii, să se miște mai repede că uite câte sute mai așteaptă să le vină rândul. În astfel de împrejurări, personal – în plan spiritual -, n-am simțit nimic special, nici o dâră de sfințenie ori de prezență divină nu am remarcat pe-acolo și cred, cu toată tăria, că nici „Sfântul Ardealului” nu era tocmai încântat de cum se desfășura, pe atunci, pelerinajul.
Spre deosebire de Orient unde se practică temeinic tăcerea, sufletul înălțându-se pe o punte de pe care poate privi, fără să se implice emoțional, cum curg ideile, impulsurile, ispitele… pe albia tulbure a cugetului, în Occident mintea omului e învățată – prost – să macine gânduri și griji fără rost, pentru el fiind important să glăsuiască – chiar dacă despre chestiuni anodine gura turuie într-una -, iar când nu-i nimeni prin preajmă e în stare să vorbească de unul singur: despre el (numai de bine) sau despre ceilalți ( preponderent, de rău) ori să lase televizorul deschis pentru a dărui timpanului un fond sonor. Pe omul pretins civilizat îl cuprinde spaima, sau în cel mai bun caz plictiseala, dacă e silit să tacă, căci și un minut de reculegere i se pare prea lung și anapoda.
În răstimpul „gerar-făurar”, pe fereastra larg deschisă intră cel mai proaspăt parfum al dimineții, iar acoperământul de alb al iernii răsfiră, din cer, pace și imaculat peste pământul înglodat. Chiar și înainte de iubire, Dumnezeu sălășluiește în tăcere, adevăr pe care omul îl resimte mai pregnant pe timp de iarnă, când tăcerea are profunzimea de a-l trezi la realitate și forța de a se propaga până în ultima celulă a ființei sale.
Și ca să probez plenar că tăcerea iernii poate aduce în cuget o lumină lină, că are harul de a umple sufletul de o netulburată seninătate, am așezat alăturat o suită de imagini inundate de alb și de calm, cu rugămintea de a face câte un popas de câteva clipe pe fiecare cadru cu valențe de izvor limpede de liniște.
Totodată, pornind de la premisa că o fotografie face cât o mie de cuvinte (de remarcat forma la singular: cuVÂNT), mă-ntreb câte vorbe-n vânt valorează o tăcere sădită într-un strat gros de tihnă ?!
Și cum pozele sunt, în esență, praf de poezie, vă ofer una din care picură acalmie și armonie…
„ Ninge frumos, liniștit, peste-un câmp de poveste / dedesubt herghelii de semințe adastă / o fără de seamăn, în spice-mplinire / pentru brațe și inimi și gânduri; / lângă – alb – Bărăganul de roade / un imn de iubire sufletu-mi este!” – „Portret de țară”, Florentin Popescu
Lângă piscuri albastre, pe creste / unde pune lumina cununi de tăcere / și de mare iubire și dor / plin de albastru sufletu-mi este! – „Portret de țară”, Florentin Popescu
Lângă brazi ca o doină de fluier / ducând bucuria-mi pe zare / ce pe-o fără de cumpănă veste / într-un cântec de frunză, de țară și dor / sufletul meu ca o pasăre este! – „Portret de țară”, Florentin Popescu
Prin păduri, prin poieni, printre dealuri / cântă păsări de aur în ritmuri celeste / cântă râul și ramul și marea pe valuri / în patria pururi sortită luminii – / vioară și-arcuș și baladă sufletu-mi este. ” – „Portret de țară”, Florentin Popescu
… precum și un fragment de proză: „ Până către amiază a nins din belșug singurătății, așa că urmele venirii noastre aici au fost acoperite, nemaiputând trezi bănuieli. Sub mantia de nea, pădurea a devenit ireală, imaterială; e atâta alb – e alb până și în ceasul stelelor, încât zarea pădurii pare zăvorâtă în lumină. Rodește timpul în scurgerea clipelor, luând înfățișarea aducerilor aminte; adun în gând zăpezile din veac. Pădurea zace împuținată de ger și de ninsoare, despuiată de iubirile ei; visătorii îi sunt morți ori plecați în pribegie. În tăcerea și-n tihna care ne înconjură, stejarii și fagii se ridică aidoma unor chiote izbucnite din adânc de pământuri. Noaptea picură lent; luceafărul, o liniște, altă stea, altă liniște… ” – Povestirea „Lupul”, Eugen Jianu
„Peste orice rău există două leacuri: timpul și tăcerea” – Alexandre Dumas.