Când cugetul o ia în zbor spre Cetatea Câlnic, o face călare pe un gând ciudat : dacă s-ar decerna premiul cel mare – VEȘNICIA, trăită la tinerețe – tuturor pământenilor care au atins cotele devenirii (cățărându-se pe piscurile erudiției ori sfințeniei, de pildă), sau dacă „Individa” (adică Livida) ar avea obiceiul de a spune : „ Cred că o să-l mai păsuiesc o vreme, căci are treburi neterminate și planuri încă neîmplinite… ” nu știu dacă s-ar mai plânge cineva de plictiseală, ori dacă careva ar mai sta cu privirea lipită de paharul de tărie și palmele adunate-n poală ori cu ochii-n tavan și cu mâinile pe piept, așa doar, de antrenament, într-o acomodare cu eternitatea. De ce îmi răsare acest gând? Pentru că mi-am promis să revin cândva la Cetatea Câlnic și să stau o zi și o noapte în incinta ei (sunt două camere pentru cazare), ca să o pot contempla cum se cuvine, din fiecare colțișor; ca să mă așez pe iarbă și să-mi fac plinul sufletului cu o carte (citită pe nerăsuflate), cu cer, cu liniște de altar… Pe de altă parte, după ce traversezi coridorul fortificat – îngust și întunecat – al porții de intrare (denumit barbacană) și dai dintr-o dată de oaza de lumină și de verdeață, nu doar că te încearcă un sentiment de siguranță (în sensul că te afli la adăpost de orice primejdie), ci îți vine să te descalți și să taci, să taci cu gura căscată, în fața frumuseții pure, proaspete, neîncărcată de inutile înflorituri.
Nu neobișnuitul te surprinde la Cetatea Câlnic, căci n-are nimic ieșit din comun, ci stilul simplu, bunul-gust, ordinea desăvârșită, acalmia și armonia ce te îmbrățișează încă de la intrare…, dar care toate puse laolaltă te impresionează sau, mai mult decât atât, te uimesc și îți șoptesc : „Iată pentru ce am fost înscrisă în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO!”
Spre deosebire de alte fortificații medievale, Cetatea Câlnic, ce stă semeață, pe verticală, de aproape 750 de ani (a fost edificată în a doua jumătate a secolului al XIII-lea), nu domină împrejurimile de pe creștetul unei coline, ci se află în centrul sătucului culcat discret în covata de dincolo de deal, la doar trei kilometri depărtare de drumul cel mare al țării (Autostrada A1, pe tronsonul Sibiu-Sebeș). Chiar dacă strict administrativ aparține de județul Alba, Câlnicul – cu inima fortificată și străvechea sa structură săsească – pare că face parte, mai degrabă, din minunata Mărginime a Sibiului, denumirea de început a localității Villa Kelnuk derivând din Kel sau Kalinik și având, cel mai probabil, origini slave, cu semnificația de lut, lutos.
Cetatea Câlnic este compusă din două rânduri de ziduri circulare, dispuse concentric, presărate cu guri de foc, întărite de contraforturi și apărate de două turnuri și un bastion, șanțul de apărare cu apă fiind astupat la un moment dat. Paradoxal, deși fortificația nu are mari-proporții ( explicabil : a fost clădită ca reședință nobiliară), reușește, cu ușurință, să iasă iute în evidență tot prin dimensiuni, dar pe invers, prin spațiul mic, rotund și deschis generos pe înălțime. Când dai de ea n-ai cum să nu spui că nu trebuie să urci pe culme ca să te faci frate cu cerul, că e îndestulător pentru asta un locșor cochet, intim, ferit de sunete supărătoare și, sigur, să te simți bine, tu cu tine.
Spre Turnul porții duce o scară acoperită și împodobită cu flori, detalii simple ce conferă o pregnantă senzație de cuib cald, curat…, spre cinstea asociației universitare clujene ce are în grijă Cetatea Câlnic.
În Turnul-donjon (sau Turnul Siegfried), cu ziduri de peste un metru, locuia pe vremuri familia nobiliară. În prezent, în pivnița boltită și în încăperile de la etaj sunt amenajate inedite expoziții cu obiecte populare, ce amintesc de traiul și de truda înaintașilor.
În prim-plan e vechiul Turn de apărare. Iarba proaspăt cosită, precum și arborii deosebiți din curtea interioară dau un plus de farmec bătăturii încărcată de personalitate, o fac firească și îți insuflă ideea că gazdele-s acasă și urmează să iasă, în curând, din casă.
Centura de ziduri a Cetății Câlnic nu a fost construită împrejurul bisericii din sat, ca în alte așezări transilvănene, dar, în schimb, a fost înzestrată cu o capelă elegantă, ce deține elemente de inspirație gotică, o tribună de lemn lucrat și lustruit cu migală și o orgă de aproape 150 de ani aflată în deplină stare de funcționare.
Acestea fiind zise (și promise : pentru altă dată ori în viața viitoare!!!), cred că și comitele Cyl de Kelling (nobilul care a construit Cetatea Câlnic) ar merita, din plin, să primească premiul cel mare. Oricum, sunt convins că, atunci când a ridicat-o, nu a bănuit că edificiul va dăinui atâta amar de vreme și că de frumusețea lui se vor bucura atâtea „leaturi” de suflete, îndrăgostite de simplitate.
