Descoperindu-le așezate în tot locul, atunci când mi s-au deschis ochii (minții), în cadrul căutărilor și cercetărilor inerente dobândirii puterii de înțelegere, recunosc că nu o dată m-am întrebat : în condițiile în care Isus Hristos nu a fost nici primul și nici ultimul condamnat la moarte executat în acest chip barbar, iar pe de altă parte chintesența acestei religii este dragostea – nu suferința – de ce totuși creștinii și-au ales ca semn distinctiv instrumentul de tortură frecvent folosit în Antichitate, pe care osânditul îl căra în spinare până la locul de execuție și pe care era pironit în cuie. Nedumerirea se datora și împrejurării că în Biblie – când o citisem cu voce tare bunicului ajuns la adânci bătrânețe – nu găsisem nici o referire expresă la cruce, iar obiceiul facerii crucii peste trup, de la frunte la piept și, succesiv, la cei doi umeri (cu invocarea Sfintei Treimi), a fost adoptat de către creștinătate la aproape o mie de ani distanță de la cel mai reprobabil act de nedreptate comis de justiția pământeană: Răstignirea Mântuitorului. Mă intriga, totodată, și faptul că din prigoniți, creștinii au devenit cei mai duri prigonitori după legalizarea acordată de împăratul Constantin cel Mare, precum și sângele scurs pe cruce în timpul Cruciadelor și al Inchiziției, în Noaptea Sfântului Bartolomeu și cu multe alte prilejuri ivite sau dinadins construite de-a lungul confruntărilor (și răzbunărilor) cu „păgânii”, chiar dacă unii dintre ei foloseau simbolul crucii cu mult înaintea creștinilor, tipurile și semnificațiile lor fiind deosebit de vechi și de diverse.
Și pentru a proba că n-am îmbătrânit degeaba și că n-am rămas cantonat în zona discursului protestant (cum ar spune unii), arăt că, în timp, am acceptat și mi-am asimilat argumentația teologică: că e un simbol al apartenenței la Isus Hristos, că e un gest de recunoaștere și de recunoștință față de sacrificiul suprem făcut pentru izbăvirea lumii…, dar tot înclin uneori să cred că s-ar fi putut opta pentru un alt semn convențional, legat eventual de bucuria învierii și care să nu ducă cu gândul la culpabilul abandon săvârșit, inclusiv de către discipoli, toți fiind parcă curioși să afle dacă Tatăl va permite torturarea Fiului său.
Scrijelită-n scoarță de copac ori punctată cu pietre pe pământ, crucea o întâlnim pretutindeni, iar pe timpuri, oamenii obișnuiau să facă semnul ei, cu mâna, și peste creștetul pruncilor, și peste pita scoasă din cuptor, și peste vitele din bătătură, și peste așternut…, iar în crucea drumurilor se închinau cu smerenie la troițele de lemn.
Cruci ridicate, la răspântia dintre cer și pământ.
Și cum în chestiunea crucii sunt un profan, alăturat înțeleg să așez câteva fragmente din „cartea noastră, cea de toate zilele…” și îmbibată de înțelepciune : „- Devoțiunea mea particulară e Crucea. Crucea este esența misiunii lui Hristos – a lui Mesia pe acest pământ. La Cruce se referă Domnul ori de câte ori face aluzie la menirea lui, la botezul cu care trebuie să se boteze, la paharul pe care trebuie să-l bea. Totul în cuvintele, tăcerile și vestirile sale duce spre punctul final al Golgotei. Crucea pentru creștin : simbolul interferenței cerului cu pământul, al spiritului cu materia. Crucea este tiparul care, singurul, ne îngăduie să înțelegem taina lumii și a vieții, e singura cheie de care dispunem. (…) Prin mărturisirea lor de către oameni, preceptele Scripturii participă de la esența Crucii denumită „dătătoare de viață” nu numai pentru că ne asigură nouă învierea din morți, ci și pentru că preface vorbele în fapte, cifrul în limbaj clar, tiparele în forme structurate vii, ideile și principiile în germeni. (…) Încă nu știam că aveam nu să fug de umbra crucii, de chemarea ei și a clopotelor, ci să am parte de o altă soluție : a mă așeza la picioarele ei și a o îmbrățișa.” – Jurnalul fericirii, Nicolae Steinhardt
Așa cum vechile cruci de piatră – din imaginea de mai sus – sunt vădit diferite ca format, dar au una și aceeași semnificație, tot așa, este posibil, ca mai multe drumuri să ducă la porțile raiului, căci indiferent de interpretări, câtă vreme nu știm sigur dacă Domnului i-a fost sau nu pe plac alegerea crucii ca stindard și nici nu a binevoit să dea – explicit – cuiva dreptate în disputele dogmatice ce țin de veacuri, îndrăznesc să afirm că ar trebui să primeze toleranța și respectarea părerii și perspectivei celuilalt, ecumenismul fiind poate singura soluție viabilă pentru pacea creștinătății, și nu numai.