Al vieții pom… de om

Fiecare om duce câte o cruce și în acest „lemn dulce” de cruce își crește (și îngrijește) copacul vieții sale.

Despre pomul vieții se face referire în chiar partea de început a Bibliei : Genesa (Facerea), versetul 2 : 9, unde se arată că „Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuți la vedere și buni la mâncare, și pomul vieții în mijlocul grădinii, și pomul cunoștinței binelui și răului”, curios fiind faptul că în privința acestui pom, înălțat în centrul Edenului, nu i s-a dat lui Adam nici o minimă informare sau îndrumare. Ca atare, raportat la potențialul de răzvrătire al „vișinii de pe tort” (produsul fanion al creației divine), tare-i de mirare că bărbatul nu a recurs la topor și nu l-a pus la pământ din prima încercare, căutând apoi să paseze iarăși responsabilitatea pe slăbiciunea femeii în fața ispitei șoptită de șopârlă.

Pomul vieții este amintit și în punctul de final al Bibliei (Apocalipsa, versetul 22 : 2), de această dată fiind dezvăluit rostul ce i-a fost acordat : „În mijlocul pieței cetății, și pe cele două maluri ale râului, era pomul vieții, rodind douăsprezece feluri de rod, și dând rod în fiecare lună; și frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor” – lapidară și enigmatică expunere, pe marginea căreia se poate croșeta, mult și bine, cu acul imaginației, inclusiv sub aspectul amplasamentului și a numărului de exemplare.

Străjuind calea către imaș a Podereiului din Ilva-Mică (județul Bistrița-Năsăud).
Pomul vieții pune în evidență, în chipul cel mai complet, expresia „precum în cer, așa și pe pământ…”, coloana trunchiului asigurând echilibrul capetelor clepsidrei (coroana ramurilor și încrengătura rădăcinilor) și făcând legătura între materie și spirit, între celest și teluric, între trecut și viitor…

Oricâte încercări s-ar face pentru definitiva lui apropriere, pomul vieții nu reprezintă un simbol exclusiv creștin, ci rămâne un însemn universal a cărui cristalizare se pierde în negura încurcată a istoriei, fiind rodul întretăierii culturilor și civilizațiilor de-a lungul mileniilor și de-a latul meridianelor : Buddha a atins iluminarea așezat fiind sub un copac; conform Coranului din arborele vieții curge lapte, miere și vin; celții, pe lângă semnificația de absolută armonie pe care i-au conferit-o, l-au perceput și ca pe un izvor de nemurire deoarece renaște miraculos în fiecare an, odată cu sosirea primăverii; în timp ce creștinii i-au atribuit sensul de răsplată pentru cei fără de pată : viața veșnică.

„Blid de părete” (Horezu).
Asemuindu-se cu ramificațiile fulgerului, pomul vieții are și o vădită latură mistică, magică, evocând evoluția, cu suita ei de urcușuri și coborâșuri, de rațiune și de simțire specifice metamorfozei existențiale.

Poartă de intrare (Bistrița, cartierul Viișoara). Pe lângă pomul vieții, omul și-a apropriat și copacul cunoașterii, și arborele genealogic, și bradul de Crăciun…
Bistrița, pe strada Intrarea Violetelor
Ornament de interior, lucrat în metal. Copacul e considerat un inimitabil maestru al alchimiei, reușind să preschimbe dioxidul de carbon în oxigen și să asigure perpetuarea viului pe pământ, dovedindu-se astfel un element unic și indispensabil.

În Bucovina, la înmormântare, se mai păstrează tradiția împodobirii unui pom al răposatului, în care-și are de toate aninate (ce de pomană, ca ofrandă sunt date) și care-l însoțește în chip simbolic pe ultimul drum.

Chiar dacă la o primă privire (aruncată-n treacăt), pomul pare să întrunească cumulativ cerințele unui kitsch, odată ce trecem dincolo de impactul vizual generat de imaginea viu colorată, realizăm că este dinadins împestrițat cu mărunțișuri pentru a sublinia amestecul de prost-gust în care, pe alocuri, orice om obișnuit s-a complăcut, precum și tendința de a culege cu sârg tot felul de nimicuri strălucitoare, uitând adesea de lucrurile trebuincioase devenirii umane.

Prin urmare, deși, aproape toți, cam cu așa ceva ne vom prezenta la evaluarea finală, cred în ce ne cer sfinții părinți : să predomine, în pom, roadele faptelor bune.