Atunci când n-avem cum să mai dăruim mamei o floare, putem să-i închinăm un gând pios, încărcat de recunoștință, să rememorăm clipe plăcute petrecute împreună, să păstrăm, cu ochii închiși, un minut de tăcere, facilitând întâlniri spirituale în eterul eternității.
Pornind de la aceste premise înțeleg să propun astăzi o destinație aparte, subiectivă din start, un locșor frumos de care sunt strâns legat și care reprezintă, în fapt, o călătorie spre obârșia ancestrală, îndepărtată și îngropată în uitarea inerentă istoriei.
Ilișeștiul – satul din deal – de care musai dai când treci de Humor și vrei să te duci la Suceava, a purtat vreme îndelungată denumirea de Illischestie deoarece, inclusiv în perioada interbelică, numărul cetățenilor de etnie germană a fost egal cu cel al românilor, cele două nații reușind să conviețuiască pașnic, armonizându-și interesele și împletindu-și, în timp, tradițiile și obiceiurile.
În prim plan, fosta biserică evanghelică (luterană), actualmente ortodoxă, unde a slujit pastorul Gorgon, tatăl Berthei – iubita compozitorului Ciprian Porumbescu, Stupca (satul natal al acestuia) aflându-se, peste deal, la doar câțiva pași distanță.
Vis-a-vis de fosta biserică evanghelică găsim astăzi gătită – reînviată și bine îngrijită – mănăstirea ortodoxă având hramul „Adormirea Maicii Domnului” și care a fost ctitorită între între anii 1709-1714 de către marele medelnicer Ionașcu Isăcescu și soția sa Alexandra (îngropați în incinta ei), fiind sfințită în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat și desființată ulterior, de către autoritățile austriece, în anul 1783, când biserica mănăstirii (inclusă astăzi pe Lista monumentelor istorice) a devenit biserică parohială.
Intrarea e străjuită de un turn de poartă, la catul de sus aflându-se clopotnița.
Din clădirile vechiului ansamblu monahal au mai rămas doar biserica și turnul de piatră, stăreția și zidurile de apărare, specifice Bucovinei, nerezistând vremurilor vitrege ce s-au perindat peste acest ținut.
Din câte se știe, este singurul lăcaș de cult din țară ce are semnele zodiacale sculptate pe fațada turnului de la intrare.
Acest portal are pentru mine o rezonanță spirituală specială, căci pe sub el a fost dusă în brațe la botez mama mea (Domnica), și sora ei (Maria), și frații ei (Mihai, Ioan și Niculai); și tot pe sub el au ieșit de la cununie bunicii Gheorghe și Paraschiva Pașcan, și tot pe aici au fost duși spre cimitir (după ce au fost prohodiți în biserică, cum încă se mai obișnuiește) străbunii Trifon și Garafila, Miron și Rahila ( Rafila)… Ce prenume frumoase au fost împinse pe calea definitivei dispariții.
Biserica prezintă un element inedit de arhitectură : cele două turnuri alăturate, amplasate pe pronaos (ca și la Mănăstirea Dealu – Târgoviște) și care îi conferă calitatea de clădire unicat în peisajul monahal moldovenesc.
Ce proporții desăvârșite și câtă finețe și distincție poate să încapă în simplitatea unui patrulater.
Actuala biserică a fost ridicată pe locul unei străvechi biserici menționată inițial în documentele întocmite în vremea lui Alexandru cel Bun și ale cărei ziduri au fost întărite de domnitorul Ștefan cel Mare în anul 1490 (numele de atunci a localității fiind Iliașinți), biserica fiind distrusă și reclădită în mod repetat, de fiecare dată când satul a fost prădat și incendiat de către cotropitorii poloni, turci, tătari sau cazaci. Prin câte clipe cumplite au trecut înaintașii și totuși, cu dragoste, cu speranță, cu puterea de a o lua de la început, au știut să supraviețuiască, să ducă mai departe spița neamului în care s-au născut, iar dacă ne-a venit și nouă rândul să licărim meteoric pe scena lumii înseamnă că șirul e nesfârșit, că nici o invazie și nici o calamitate nu a reușit să-l rupă, să-l întrerupă.
Icoanele de pe catapeteasma bisericii, lucrate în anul 1867, sunt opera de început a pictorului Epaminonda Bucevschi, fiind realizate la scurt timp după absolvirea studiilor teologice.
Pisania, în litere chirilice, relatează următoarele: „Cu vrerea tatălui și cu ajutorul fiului și cu săvârșirea sfântului duh ziditu-s-a această sfântă și de viață dătătoare mănăstire de dumnealui Ionașco Isăcescul, mare medelnicer, cu jupâneasa dumisale Alicsandra în vremea domniei lui Niculai Alexandru Voevod, leat 7222 iunie 20.”
Cum biserica evanghelică, situată peste drum, a fost preluată de comunitatea ortodoxă în anul 1986, fiind reabilitată și sfințită în anul 1990, vechea biserică ortodoxă a fost lăsată în nelucrare, procesul de reabilitare demarând cu dificultate și desfășurându-se în răstimpuri, îmbucurător fiind faptul că de un an și ceva există aici o comunitate monahală însuflețită și călăuzită de Cuviosul Protos ( Teofan Preda, de loc din Valea Mărului).
Frescele, acum aproape șterse, datează, din câte se pare, din anul 1924, când biserica a fost pictată din nou, cu sprijinul substanțial al bucovinenilor plecați în America. Si ca o destăinuire, arăt că și mama era cât pe ce să ia calea spre pământul făgăduinței, fiind cerută spre adopție de o mătușă stabilită acolo și care nu putea avea copii, dar primind în cele din urmă un refuz din partea bunicilor mei, a fost înfiată o altă nepoată de soră. Și uite cum, uneori, venirea pe lume a cuiva depinde de o simplă împrejurare.
Poate nu e, în sine, o pictură foarte valoroasă, pentru mine însă, este una deosebită, căci mama și strămoșii au cercetat-o cu privirea, iar ochii noștri se întâlnesc pe cuprinsul lor, peste timp.
Să aprindem o candelă cu amintiri, în toate locurile unde avem rădăcini.
