Adeseori se-ntâmplă ca forma să ne ia ochii și să ne lase mască, cu gura căscată, împiedicându-ne să deslușim pe deplin tocmai lucrul care contează cel mai mult : fondul, conținutul, așa cum la restaurant vedem, prea bine, ce ni se servește, elegant ornat, în farfurie, dar nu știm cât de curat este în bucătărie și nici dacă alimentele – sau numai condimentele – au fost de o adecvată calitate. Și în piață suntem atrași, ca fluturii, de mărimea zarzavaturilor, de conturul perfect, de culorile ademenitoare, și în ciuda asigurărilor creștinești acordate (că numai gunoi de grajd a pus), n-avem nicidecum garanția că nu sunt arhipline de pesticide, că nu s-au folosit excesiv fertilizatori, că nu s-a sărit peste etapa prășitului, erbicidându-se grădina, iar când intrăm în magazinul alimentar suntem veșnic vrăjiți de ambalaje, de modul impecabil de prezentare, uitând că tot mai puțini producători – în goana după profit – se mai gândesc la sănătate, la echitate…
De respectat și de prețuit sunt însă oamenii de bună-credință ce au avut tăria de a deschide o afacere (magazin, pensiune, atelier, fermă, făbricuță și așa mai departe) și care au crescut-o încet și onest pe complicata piață economică, înfruntând permanent și dificultățile majore legate de aprovizionarea cu materii prime, de formarea și păstrarea forței de muncă, de aflarea unor piețe de desfacere a produselor și serviciilor…, și simplul gând că de reușita acțiunilor întreprinse depinde bunăstarea lucrătorilor ce-și desfășoară activitatea în micile întreprinderi private.
Încâlcite și pestrițe sunt ițele și când pătrundem adânc pe tărâmul comercial, unde continuă să fie frecvent folosită „munca la negru” (fără contract de muncă), unde angajații sunt constant ținuți pe palierul salariului minim pe economie (în timp ce patronii prosperă până la nivelul de elicoptere personale și bolizi de sute de mii de euro) ori le sunt acordate alte beneficii (atribuirea unor mașini de serviciu luate în leasing, de pildă) ce pot fi trecute la capitolul cheltuieli, spre a evita plata aferentă impozitului pe salariu, dar care îi afectează pe angajați când vine vorba de calcularea cuantumului pensiei. Totodată, nu o dată, aflăm despre administratori de societate ce obișnuiesc să importe deșeuri, unele chiar toxice, pe care le ard pe timp de noapte fără a ține cont că semenii se pot grav îmbolnăvi; care au contractat credite nesăbuite, garantate cu apartamentele angajaților săi (ori al finilor și vecinilor) și când firma începe să alunece pe panta falimentului, băncile preferă să scoată la vânzare bunurile ipotecate, ori care emit bilete la ordin, ce nu dobândesc acoperire bancară, pentru a face plata mărfurilor achiziționate, și care provoacă o degringoladă de domino comercianților cinstiți și chibzuiți, a căror soartă depinde de onorarea întocmai și la timp a facturilor căci în lumea afacerilor, în fiecare moment, ai și bani de dat și bani de luat, și o neonorare a obligației de plată asumată de celălalt poate însemna buza prăpastiei.
Nici economia de piață nu face excepție, căci sunt indivizi certați cu legea care, profitând de desființarea închisorilor destinate datornicilor, după ce fac să se nască pui dolofani, lasă firmele-mamă să se ducă la fund cu bolovanul datoriilor prins la gât, în timp ce creditorii se bat ca peștii pe un activ patrimonial dinainte și dinadins secătuit, sau care comit la greu evaziune fiscală, fenomen ce nesocotește preceptul „Dă Cezarului ce este al Cezarului…” și care generează pierderi anuale de peste zece miliarde de euro bugetului de stat. Și pentru a oferi o imagine de ansamblu a ceea ce se petrece în cadrul procedurilor de faliment, se impune a fi menționat că nu există vreun tabel al creditorilor în care să nu fie înscris și Statul Român prin Ministerul Finanțelor (ANAF), sumele de care rămâne păgubit la închiderea procedurilor de insolvență judiciară fiind de-a dreptul exorbitante.
Raportat la toate câte ies la iveală pe parcursul proceselor de insolvență judiciară, cutez să spun că România nu era pregătită mental (ca mentalitate), pentru înființarea de societăți cu răspundere limitată, unde datoriile acumulate sunt acoperite numai cu bunurile firmei, nu cu averea personală a administratorului-asociat (acest lucru putând fi făcut numai în cazurile și condițiile limitativ prevăzute de lege, și doar după deschiderea procedurii insolvenței) și care, cunoscând acest aspect, nu probează în fiecare împrejurare că este îndestulător de diligent și de rezervat.
Gravă și culpabilă este însă atitudinea adoptată de legiuitor care nu urmărește să închidă, de îndată, portițele infracțiunilor economice. În acest sens, deși se cunoaște că sunt răufăcători ce înființează societăți cu răspundere limitată pe bandă rulantă, cu zecile în unele cazuri, având unul și același asociat și unic angajat, precum și sediile situate în aceeași garsonieră, și care jonglează (și driblează legea) pe piață cu succesive operațiuni și transferuri patrimoniale plăsmuite, organul legiuitor nu a înțeles încă să decidă un lucru simplu și de bun-simț : ca o persoană fizică să poată înființa numai o singură societate cu răspundere limitată. De asemenea, chiar dacă deține informația că cei nărăviți în rele recurg adesea la deduceri ilegale de TVA, prin folosirea unor facturi fictive, nu a luat încă măsurile potrivite pentru îngrădirea acestei practici, infracțiunile fiind descoperite abia ulterior plăților efectuate și uneori chiar întâmplător, fără vreo șansă reală de recuperare a prejudiciului suferit. Și în același scop, poate n-ar fi lipsită de utilitate practică legalizarea măsurii excluderii, pe câteva decenii, din câmpul economic a asociatului-unic găsit vinovat (chiar și din culpă) de înglodarea în datorii a SRL-ului pe care l-a administrat. Pare o măsură dură, dar e absolut necesară pentru curățarea mediului de afaceri de reaua-credință a unora și de incompetența și nepăsarea crasă a altora.
Cu ani în urmă, pe un tronson de drum în lucru, în care circulația era restricționată pe un singur sens, cu ajutorul unui semafor, exasperat fiind de durata staționării în coloană, conducătorul mașinii aflată în fața mea a pus schimbătorul de viteză în marșarier, și fără a se asigura corespunzător, a dat puternic înapoi, cu vădita intenție de a întoarce, făcându-mi praf partea din față autovehiculului, iar când mi-am exprimat nemulțumirile aferente, mi-a spus ingenuu : „Ce sunteți așa supărat…. Vă dau asigurarea să o faceți cum a fost… ”, fără a-i păsa că o vreme rămâneam fără mașină, că am de umblat și de rezolvat o mulțime de formalități din pricina neatenției lui. O atitudine similară e adoptată și de asociatul-administrator al societății intrate în insolvență față de partenerii contractuali rămași cu ochii în soare: „Așa a fost să fie : înscrieți-vă la masa credală !”, știindu-se prea bine că activele patrimoniale sunt întotdeauna insuficiente pentru acoperirea datoriilor și că e nevoie de ani – și de alți bani – pentru a recupera o cotă infimă din suma ce li se cuvine, timp în care „priceputul” împricinat a pornit la drum cu o altă societate cu răspundere limitată.