Am revăzut, spre finele anului trecut, într-o zi frumoasă de toamnă târzie, Cetatea Ciceului. Pentru a ajunge în acest încântător loc, din localitatea Ciceu-Mihăiești (aflată la hotarul cu judeţul Cluj și care a purtat în trecut numele de Csicsomihalyfalva), o luăm la dreapta, spre satul Leleşti, cu o componenţă etnică aparte, dat fiind colonizarea, în urmă cu peste 250 de ani, a unor familii de slovaci (peste 140 de suflete), ce s-au dovedit a fi mari meşteri pietrari, faima localităţii ducându-se până departe, când era la mare cinste și căutare piatra de moară.
E un sat întins de-a lungul pârâului, pe ambele maluri, cu case mărunte, dar îngrijite, cu un cimitir plin de cruci de piatră, în mijlocul căruia tronează o troiţă de piatră inscripţionată, biserica cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril fiind edificată în anul 1888. De remarcat este un obicei înrădăcinat în sat, ca preotul să intre în fiecare casă nu numai de Bobotează, ci şi în Ajun de Crăciun, precum şi în Vinerea Mare a Paştelui, pentru a rosti o rugăciune de binecuvântare a familiei.
În preajma podului din capătul din sus a satului Lelești, o cotim la dreapta, pe un drum asfaltat, marcat adecvat şi care urcă pe prima porţiune în câteva curbe strânse, după care terenul se deschide. La un moment dat, după ce calea se afundă în codrul de stejar, drumul se împarte : unul, spre stânga, care duce în satul Ciceu-Corabia, şi un altul, spre dreapta, care te conduce la cetate.
Merită vizitat şi satul Ciceu-Corabia, situat pe deal, izolat, fără ieşire înspre Gârbăul Dejului, ce se vede undeva în depărtare, ori spre Ciceu-Giurgeşti, aflat dincolo de dealul ce poartă ruinele asaltate de licheni, muşchi şi arbuşti, ce ar putea atâtea povesti, dacă ar putea vorbi. Țin să precizez că, dacă ar fi drumuri care să ducă spre cele două localităţi indicate, potenţialul turistic ar fi cu totul altfel, şi în amănunt valorificat.
Satul Ciceu-Corabia (cu ani în urmă Csicso-Ujfalu), nemeritat uitat de lume, raportat la amplasament şi la liniştea ce tandru şi temeinic te cuprinde imediat ce ai pătruns în hotarul lui, e un sat mic cu un cimitir mare (de fapt, trei cimitire), cu un trecut încărcat de istorie, dar cu un prezent incert, căci din aproape 70 de case, doar jumătate mai sunt locuite permanent, media de vârstă a sătenilor fiind de aproape de 70 de ani.
Biserica din sat, cu hramul Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, amplasată într-o livadă cu meri bătrâni şi plini de rod, împresurată de vechi cruci de piatră, frumos sculptate, a fost ridicată pe fruntea dealului între anii 1843-1844 şi poartă, în interior, pe peretele de la intrare, o pictură cu imaginea veche a ruinelor cetăţii, poate așa cum arătau ele la data edificării bisericii, cu două turnuri distincte.
Pentru a ajunge la cetate, e de preferat să ne întoarcem pe drumul principal (mai e o cale, mai puţin accesibilă, ce iese în poiana cea mare) şi de la răspântie, să o luăm în stânga, pe drumul ce urcă prin pădure. Pe traseu, răsare mai întâi un mic conac (a aparținut avocatului Tarniţă, care a profesat la Dej și care a fost prezent la Marea Adunare din 1 decembrie 1918, de la Alba-Iulia), renovată de actualii proprietari, dar care au păstrat formatul arhitectonic şi mai ales stâlpii de piatră de la poartă şi portiţă, inscripţionaţi cu anul punerii lor în pământ, iar la câteva sute de metri mai încolo, aflăm o casă în stil maramureşean, strămutată aici de o familie ce preţuieşte frumosul „de demult”.
Nu departe, un drum secundar o ia în sus, spre poiana largă şi luminoasă (unde se ţine anual vestita sărbătoare câmpenească), dar noi urmăm drumul principal ce merge spre dreapta. Înainte de ultimul urcuş, spre poiana cea mică (în care a fost înfiinţată, nu de mult, Mănăstirea „Petru Rareş Vodă”, având hramul Sfinţii Mărturisitori Ardeleni), aflăm un indicator ce ne îndrumă în dreapta, spre Cetatea Ciceului. Iniţial, nu am înţeles rostul acestui indicator ştiind faptul că, dintotdeauna, accesul spre cetate s-a făcut din luminişul situat la poalele gruiului vulcanic. Abia ulterior, când am văzut calea recent croită cu buldozerul prin pădure şi faptul că urcuşul în şa, din poiana mănăstirii este barat, am înţeles intenţia îndoielnică (cert neinspirată) a monahilor de a separa pe credincioşii ce vin exclusiv la Mănăstirea „Petru Rareş Vodă”, de cei care urcă la cetatea lui Petru Rareş, ignorând faptul că sunt turişti care vor să le facă poate pe amândouă, cu aceeaşi ocazie.
Cetatea Ciceului, este de fapt o fostă fortăreaţă medievală, cu o istorie relativ scurtă, dar zbuciumată, construită în secolul XIII-lea, pe Măgura Ciceului – un piedestal vulcanic ce domină depărtările şi care a fost timp de aproape trei secole un punct militar strategic. Din documentele vremii reiese că a fost donată de către Regele Ungariei (Matei Corvin), în anul 1475, Domnitorului Moldovei (Ştefan cel Mare), ce a transformat-o, prin ample lucrări de consolidare, într-o cetate propriu-zisă. Ulterior, în anul 1538, în Cetatea Ciceului se refugiază voievodul Petru Rareş, după pierderea tronului, pentru ca în anul 1540 să fie cucerită de principele transilvănean Ioan Zapolya. După revenirea pe tronul Moldovei, Petru Rareş a luat hotărârea de o recuceri, dar Dieta Transilvană a decis să o demoleze (tocmai pentru a dispărea „mărul discordiei”), lucru care s-a şi petrecut în anul 1544, când pur şi simplu cetatea a fost distrusă.
Raportat la secolele care s-au scurs de atunci și la împrejurarea că a rămas foarte puţin la vedere, din faima ei de odinioară, şi nici nu există documente din care să reiasă, dincolo de orice îndoială, înfăţişarea de altădată (există doar o gravură din anul 1866 ce reprezintă nişte ruine cu două turnuri în picioare – unul prevăzut cu o fereastră în arcadă; imaginea fiind foarte asemănătoare cu fresca din biserica satului Ciceu Corabia), este dificil de refăcut fidel zidurile cetăţii şi compartimentarea interioară iniţială, dar o repunere în scenă (chiar şi sumară) a fortăreţei de altădată, nu ar fi tocmai imposibilă (așa cum s-a reușit la Râșnov sau Rupea, inclusiv prin accesarea de fonduri europene), mai ales că pe povârnişurile ţancului de piatră, în afară de porțiunile cu grohotiș, sunt și zone în care zac sute şi sute de pietre, mai mult sau mai puţin cioplite. Oricum, consider că se impune efectuarea de îndată a unor lucrări de întărire a turnului ce stă încă pe verticală, la baza acestuia fiind vizibile deja urme evidente de erodare.
E un loc plin de legende. Se spune că soţia lui Petru Rareş şi-ar fi ascuns comorile într-una din cele şapte peşteri ce se află în Măgura Ciceului, cu menţiunea că una dintre acestea deţine chiar un record naţional, fiind cea mai lungă cavitate carstică dezvoltată în roci vulcanice. E o peşteră cu trei deschideri nerecomandată amatorilor (chiar interzisă), având 272 m lungime şi 39 m denivelare, situată la aproximativ 300 m stânga, de șaua ce duce spre cetate, dar care prezintă un grad ridicat de dificultate, accesul fiind îngreunat de galeriile înguste şi mai multe puţuri şi săritori.
Poiana cea mare, în care lejer se poate ajunge cu maşina, e potrivită pentru campare. De aici urcă mai multe drumuri spre Măgura Ciceului, priveliştile pe care le oferă acest punct perfect de panoramă răsplătind din plin efortul depus pentru a traversa pădurea de stejari, printre care stau pitite tăcute pietre, acoperite de muşchiul acaparator, ce probează trecerea neînduplecată a timpului peste toate câte sunt pe pământ.