Cum ploaia de stele s-a sfârșit și floarea stelei a-nflorit, vin cu recomandarea de a vizita două castele, două castele de cinci stele mureșene: unul amplasat la drumul mare, pe malul Mureșului, în localitatea Ogra, la egală distanță între Ungheni și Iernut, unde în prezent ființează o pensiune turistică de excepție, iar celălalt așezat dincolo de deal, pe un culoar rutier paralel (mult mai liniștit!!!), în satul Bahnea, cu pământurile binecuvântate de Târnava Mare și unde se ajunge ușor dacă din Ungheni o cotim scurt, spre stânga, către Podgoria Villa Vinea, incinta acestui din urmă castel adăpostind astăzi un muzeu aparținând Eparhiei Reformate din Transilvania.
Castelul Haller din Ogra reprezintă, în sine, o istorie de poveste cu final frumos, care îmbină, armonios, în arhitectură, trecutul bogat și restaurarea modernă, sau altfel spus: un exemplu edificator de restaurare cu succes a unui imobil de patrimoniu, de readucere la viață și de punere în valoare (mai ales prin includerea în circuitul de cazare, devenind imediat o adevărată atracție turistică) a unei clădiri monument istoric, grav afectată de o folosință abuzivă și, totodată, nepăsătoare la necesitatea păstrării intacte a dovezilor trecutului transilvan.
Din câte se știe, piatra de temelie a acestui castel a fost pusă în secolul al XVII-lea, când familia Haller a intrat în posesia domeniilor Ogra și Sânpaul, construcția inițială fiind edificată în jurul anului 1610 de către Ștefan Haller și a aparținut neîntrerupt, un lucru arareori întâlnit, timp de peste trei secole, acestei familii cu origini germane, înnobilată în anul 1699, când tot un Ștefan Haller (nepotul primului proprietar) a devenit baron, și respectiv în anul 1713, când cei trei fii ai acestuia au fost investiți cu titlul de conți.
Castelul a suferit, de-a lungul veacurilor, succesive îmbunătățiri, la ultima extindere fiind remodelat în stilul barocului târziu. Așa spun specialiștii, „de la mine citire” la altceva voi face acum referire: la BUNUL-GUST aflat aici la el acasă, la ATMOSFERA ARISTOCRASTICĂ ce te întâmpină încă din grădina liniștită și care se întrupează în interior prin spațiile înalte, în bolte încheiate; prin culorile calde, elegante; prin piesele de mobilier clasice ce amintesc de finețea lemnului prelucrat la nivel de artă; printr-o pleiadă de tablouri ce te îndeamnă la contemplare și care-ți răsfiră în fibrele sufletului o reală stare de bine…
Și tot la un cert nivel de excelență se înalță (astăzi!!!, după decenii de batjocură în exploatare și, mai apoi, de lăsare în părăsire) și Castelul din Bahnea, construit în anul 1545 de către groful Bethlen Farcaș, devenit reședință nobiliară și cetate fortificată, edificiul având vreme îndelungată (cum reiese din stampele alăturate) și ziduri înalte de piatră, și turnuri octogonale de bastion, și turnuri de pază la colțuri… În ceea ce privește stilul arhitectonic, se spune că această clădire, dispusă într-un cadru natural generos, constituie un reper de arhitectură renascentistă transilvană, cu influențe gotice și mai târziu baroce. Personal, m-a impresionat fațada simplă, dar distinsă; ancadramentele cioplite-n piatră; scările de interior în spirală; arcadele ample și care subliniază parcă subtil biblica piatră a unghiului, ce odată extrasă atrage prăbușirea întregului edificiu.
Remarcabil (și implicit memorabil) este faptul că în acest castel s-a născut scriitoarea Kata Bethlen (1700-1759), îngropată în Cimitirul Reformat din Făgăraș – oraș în care și-a petrecut ultimii ani de viață, aceasta fiind fiica lui Bethlen Samuel, comitele Târnavei, și respectiv nepoata lui Bethlen Janos, cancelarul Transilvaniei.
Conținutul bogatei corespondențe purtată cu apropiații și informațiile ce abundă din jurnalele ținute cu sfințenie o recomandă, cu prisosință, pentru celebrarea domniei sale cu prilejul Zilei Tuturor Sfinților, a acelor sfinților mărunți (dar cu nimic mai prejos, față de cei ce au primit o cruce roșie-n calendar!) și care trăiesc necunoscuți și mor nerecunoscuți: „Sufletul regăsește liniștea în cuvintele scrise și în cunoaștere. Fiecare zi este o șansă de a învăța și de a crește în credință și înțelepciune. (…) În fiecare zi mă rog să primesc înțelepciune și răbdare, pentru a învăța vrerea Domnului și pentru a-mi crește sufletul în cunoaștere”. Și am în vedere, când fac o atare afirmație, nu doar spiritul său profund religios, ci și implicarea deosebită manifestată în viața comunității, ajutând cu bani și cu bunuri pe cei nevoiași sau aflați în dificultate ori chiar în suferințe fizice (învățând taina medicinei și cum să-i însănătoșească, cu leacuri făcute din ierburi, pe semenii săi); ctitorind biserici și înzestrându-le cu broderii lucrate cu măiestrie, sub supravegherea ei atentă, în atelierele proprii și care erau foarte cerute pe atunci și foarte valoroase în zilele noastre; înființând școli și plătind dascăli; tipărind cărți (a deschis chiar și o moară de hârtie la Hoghiz) și colecționând cărți; susținând înflorirea culturală a Transilvaniei, inclusiv prin acordarea de burse de studii tinerilor fără posibilități, unul dintre beneficiari fiind eruditul Peter Bod (1712-1769), autor al primei istorii a românilor din Transilvania, lucrare în care s-a invocat și procesul de romanizare a Daciei.
Mai merită menționată împrejurarea că deși a trăit într-o lume înapoiată, grosolan patriarhală, Kata Bethlen nu a ezitat să lupte cu rânduielile sociale absurde, confruntându-se în mod repetat cu gravele consecințe ce decurgeau din privarea de drepturi ale femeilor: după moartea primului soț (groful Laszlo Haller), ce i-a fost impus împotriva voinței sale, i-au fost luați copiii de către rudele bărbatului, iar după moartea celui de al doilea (contele Jozsef Teleki), pe care l-a considerat soțul său potrivit, s-a judecat cu rudele acestuia pentru moștenire. Poate tocmai de aceea a avut tăria și curajul de a-și asuma un rol plin de pericole : de deschizător pe drumul feminismului, militând neîncetat pentru emanciparea, prin educație, a femeilor: „Dragele mele, nu uitați că puterea voastră stă în cunoaștere și în credință. Nu lăsați pe nimeni să vă spună că femeile nu pot contribui la viața culturală și familială. Învață să citești și să scrii, iar sufletul vostru va fi mereu liber. (…) Noi, femeile nobile, avem datoria nu doar să fim stăpâne ale caselor noastre, ci și să fim lumină pentru comunitate, să învățăm și să învățăm și pe alții, să fim exemple de virtute și de înțelepciune.”
Și mai țin să evidențiez acuratețea și cursivitatea scriiturii sale: „Am învățat să prețuiesc clipele de pace și să găsesc bucurie în zâmbetul unui copil sau în frumusețea unei dimineți senine. (…) Ziua de astăzi a fost plină de griji, însă sufletul meu se liniștește în rugăciune. În casa noastră, pacea și credința sunt cele mai prețioase comori, deși lumea din jurul nostru este în haos. Mă rog pentru sănătatea familiei, pentru liniștea ținutului nostru drag și pentru sănătatea și bunăstarea tuturor celor din satul nostru”. Și ce de învățături minunate, și de vădită actualitate, poate trage oricine este dispus să-și așeze inima, pentru câteva clipe, pe marginea unui asemenea text: „Sper ca domnii și doamnele să caute mereu pacea și înțelegerea, căci războaiele nu aduc decât durere și pierdere. Este înțelept să ne învățăm să vorbim și să ne ascultăm unul pe altul”.
Și uite așa, prin mijlocirea unei drumeții de-o zi, mi-a fost dat să deschid o ușă către o lume demult apusă și, mai ales, către sufletul unei femei educate, cu o personalitate impresionantă, la căpătâiul căreia s-a rostit un adevăr simplu, numai bun de ținut în buzunarele minții: „Nu este necesar să o lăudăm în multe cuvinte, pentru că acțiunile sale sunt lăudate mai presus de orice. Sunt știute de toți oamenii obișnuiți care au cunoscut-o, dar și de cei care nu au cunoscut-o, dar au aflat de evlavia sa”.
