Recomand pentru deplasarea spre satul Cormaia, o cale mai puțin cunoscută: Pasul Strâmba, ce leagă în doar 15 km Valea Bârgăului, punctul de plecare fiind comuna Josenii Bârgăului, de Valea Someșului, respectiv Ilva-Mică. Noi am făcut deplasarea la final de toamnă, dar șoseaua e la fel de adecvată și atractivă, și pe timp de iarnă. E un vechi drum de ţară, ce a fost îndreptat, lărgit şi pietruit în anul 1833, de Regimentul de Graniţă din Năsăud (pentru a facilita legătura cu companiile de grăniceri subordonate, ce fiinţau pe atunci în Ţara Bârgăului şi Ţinutul Şieului), şi care a fost recent modernizat, lucrarea efectuată în perioada 2018-2019 fiind una de excepţie, la fel cum sunt imaginile de panoramă oferite trecătorilor în câteva puncte de pe traseu, dar pentru a le putea savura în tihnă, s-ar impune amenajarea mai multor locuri de popas, dincolo de locul în care șăgalnic șade Mănăstirea ortodoxă Sfântul Spiridon.
Râul Cormaia, este un afluent de seamă al Someșului Mare (se varsă din dreapta, în amonte de orașul Sângeorz-Băi), cu mențiunea că pe văile și versanții acestuia sălășluiesc numeroase rarități și curiozități naturalistice. Valea Cormăii are un aspect de reptilă: un parcurs lung, de aproape 25 km, o vale îngustă, durată între creasta Țapului și culmea Nedeilor, cu mici serpentine și puține ramificații, dar care culege grijuliu o suită de pâraie repezi și învolburate, pe firul cărora se află chei strâmte și cascade gălăgioase.
Pe această vale se află astăzi o bisericuță de lemn, ce i-a servit pe sângeorzeni, timp de aproape două secole, pentru a se retrage apoi la obârşie, făcând astăzi parte din complexul monahal durat relativ recent, la Cormaia, într-un locșor feeric, retras și liniștit, un veritabil „picior de plai”, pe care s-a clădit cu trudă, în doar câțiva ani, un binecuvântat colț de rai.
Mănăstirea e situată pe malul drept al pârâului Pleşa şi are două zile de hram: Buna Vestire şi Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, reînsufleţirea rugăciunii şi a obştii petrecându-se în anul 1995. Poate fi denumită ,,mănăstirea cea nouă cu miez vechi”, întrucât are în ansamblul său străbuna şi veşnic călătoarea bisericuţă de lemn, sau ,,mănăstirea cu biserica biruitoare”, străvechiul lăcaş de cult reuşind să supravieţuiască în pofida vremurilor vitrege ce i-au fost hărăzite să le înfrunte.
În ceea ce priveşte biserica veche de lemn din Cormaia Sângeorzului, construcţia sa nu impresionează prin dimensiuni şi nici nu se remarcă printr-un interior preţios. E uluitoare însă, prin „umblarea” ce i-a fost sortită de-a lungul secolelor pe care le-a traversat. Fostă biserică a unei mânăstiri ce a fiinţat inițial pe Valea Mărului (Cormaia), are înscrisă în actul său de atestare anul 1636, martie, 17, ca și dată a împlinirii zidirii. În perioada 1748-1751 a fost refăcută (realizare consemnată în inscripţia aflată deasupra uşilor împărăteşti), dar în jurul anului 1760, din ordinul generalului Bucow, mănăstirea a fost incendiată, iar călugării, prigoniţi. Se spune că toate clădirile au fost mistuite de flăcări, cu excepţia bisericuţei de lemn, ce a supravieţuit într-un mod miraculos. Părăsită fiind, a fost desfăcută şi remontată mai întâi pe colina lui Malin, iar în preajma anului 1820 a fost translatată în Sângeorz-Băi ( de această dată, în formă nedemontată), pe tălpi de sanie trase de boi, fiind amplasată pe malul stâng al Someşului Mare şi slujind ca biserică parohială până la ridicarea bisericii noi, sfinţită în anul 1999. După ce în anul 1994, biserica a fost mutată câţiva metri, pentru a putea face loc noului edificiu religios, în anul 2003 a fost demontată şi dusă în Cormaia, fiind reasamblată pe Valea Plesii unde tronează şi astăzi, în miezul mânăstirii Buna-Vestire, ca o comoară de mare preţ, bătrânica revenind astfel la locul său de baştină.
Are acoperişul în patru ape, unitar, un turn cu o galerie deschisă şi un coif octogonal, un târnaţ (pridvor) la intrare, iar la uşă şi ferestre întâlnim brâul sub formă de funie împletită. Naosul e boltit, semicilindric. Absida altarului e decroşată, având trei laturi îmbinate în unghi drept. Interiorul adăposteşte un vechi iconostas precum şi o colecţie de icoane şi sfeşnice. Această bisericuţă a fost salvată prin strămutări succesive. Chiar dacă implică costuri destul de ridicate, poate n-ar fi lipsit de sens, ca fiecare complex monahal să „ia de suflet” câte o veche biserică de lemn, dintre cele uitate şi deteriorate la marginea satelor. Printr-un asemenea gest, cu siguranţă, valoarea lor spirituală ar spori semnificativ, iar prezenţa unei biserici vechi de lemn, lângă lăcaşul nou edificat, ar conferi și un plus de farmec locului.