Cu un titlu ce parafrazează o cunoscută poezie, aparținând lui Ion Minulescu și care statuează încă din debut: „nu sunt ce par a fi, nu sunt nimic din ce aș fi vrut să fiu…”, o să-mi încep și eu periplul local și literar arătând că nu știa dimineața cumpătat însorită de luna mai unde mă vor conduce picioarele (iar o bună bucată de drum și roțile mașinii) în acea zi, ce demarase în chip obișnuit, intenția declarată, la plecare, fiind aceea de a ajunge în Rezervația „La sărătură” (de pe raza satului Blăjenii de Jos), mânat de dorința de a vedea, pentru întâia dată, floarea sării, al cărei areal firesc este situat pe țărmurile maritime și care, totuși, se încăpățânează să iasă din țărâna săracă (sărată), deși locșorul ales, neîngrădit și aflat la o margine de drum, este felurit pângărit.
Revenind puțin la „zborul cel de toate zilele”, fără a cunoaște, la plecare, dacă drumurile urmate și clar- obscur etalate, ne conduc spre înălțimile spiritului, ne coboară în adâncurile întunecate – și nu prea curate – ale minții noastre întortocheate, ori doar ne păstrează pe linia de plutire, plictisitor de plată, în căutările noastre necontenite nu o dată se-ntâmplă să trecem nepăsători (și neștiutori) pe lângă locuri și lucruri nemaipomenite, bogat revărsate în imediata noastră vecinătate, ori pe lângă oameni deosebiți, sau chiar ieșiți din comun, de care te atașezi de îndată ce i-ai cunoscut și care te îmbogățesc prin părerile drepte și frumos curgător exprimate, de îți este mai mare dragul să le stai în preajmă și să-i asculți.
De căutat, omul caută mereu de-a lungul vieții: și harul, și calea care duce la el; și starea de bine, cu apogeul său de tihnă; și punctul de echilibru emoțional; și perechea potrivită; și prieteni minunați de drumeție; și un sorb de stres, ori o supapă de siguranță, pentru vremurile grele sau tulburi; și peisaje – ori pasaje – ce încântă intens simțurile…, dar și pe noi ne căutăm (cei care am fost sau care am vrea să devenim) și cel mai tare și mai îndelung pe creator îl căutăm. Și cum întâmplător, în spatele casei, doar dincolo de deal, am descoperit cea mai cochetă bisericuță din Ardeal și cum n-ar fi de loc de mirare să primesc certitudinea că cel mai des tocmai acolo și Domnul face popas, ori chiar rămâne câteodată „de mas”, lângă fotografiile realizate cu ocazia vizitei am considerat oportun să așez cele mai frumoase fragmente din proza lui Arghezi (desigur, în opinia mea!!!) și care vizează căutarea celui ce ne-a trimis anume, spre desăvârșire, în lume.
Orișicum, așa cum aproape toți suntem de acord, nimic nu e întâmplător. Și când spun asta mă gândesc la popasul făcut în Pasul Tărpiului când, amintindu-mi din senin că nu vizitasem încă, după restaurare, biserica din Cepari, am apelat imediat numărul de telefon trecut, pe internet, în dreptul parohiei ortodoxe și l-am întrebat pe preot dacă ne-ar putea primi, iar cum răspunsul a fost din start – fără ezitare – afirmativ, din Tărpiu ne-am abătut, spre dreapta, prin Depresiunea Rosua, Rosua sau, în traducere liberă, Râul Sărat avându-și primele izvoare în Pasul Prislopului și printre pliurile Dealurilor Dumitrei, și după un parcurs lin, liniștit, de aproape douăzeci de kilometri, se varsă în Șieu, la Șintereag.
Și țin să spun ca să fie bine înțeles: Cepariul nu este ce pare a fi, un sat centrat într-o mare cotitură, cum eronat avem impresia când ne deplasăm, în grabă, între Bistrița și Năsăud, ci o localitate ce se deschide larg pe drumul ce se bifurcă apoi spre Mintiu și spre Tărpiu, având un mileniu de atestare documentară, în hotarele ei descoperindu-se, alăturat, două necropole: una dacică și una celtică (în perimetrul cărora răsare un trandafir sălbatic de toată frumusețea), fără a fi însă și singurele descoperiri arheologice de aici: fragmente de silex aparținând omului de Neanderthal (în ridul Steinkempel), o așezare umană din Epoca Bronzului (nu departe de răscrucea cu Mintiul (în zona Lenzseifenbach), un mormânt gepid, în Cârligatele….
Vedere spre Kirichbachrich (Dealul Bisericii), vechea vatră a satului Chepan (sau Cepan), amplasat inițial pe malul stâng al pârâului Rosua și distrus, în anul 1241, de către corpul de armată mongol comandat de Kadan, ce intrase val-vârtej, prin Pasul Rotunda, în Ardeal.
Satul Cepari, astăzi, așa cum arată de pe Hoheplesh (Pleșul Înalt), dealul cu cele două necropole antice.
Poarta bisericii, înnobilată cu zidul de incintă, refăcut integral prin grija actualului preot paroh (originar din Maieru), acest lăcaș de cult, încărcat de istorie, servind succesiv, ca loc de adunare duminicală și de rugăciune, sub patru culte creștine: Romano-Catolic, Evanghelic-Luteran, Greco-Catolic și Ortodox. Curtea bisericii e prevăzută cu două porți, amândouă construite din piatră: una în partea estică, ridicată în stil romanic și una în partea vestică, concepută în stil gotic.
Pe o lespede de piatră, amplasată deasupra portalului vestic, întrebuințat astăzi ca ușă principală de intrare, este înserată următoarea inscripție: „Lui Dumnezeu spre slavă și ca locaș de educație morală și exercițiu religios s-a extins această biserică construită în secolul XIV prin spiritul de jertfă a comunității, a asociației Gustav Adolf, a domnului de Foldvary și a lui Dumnezeu celui Atotputernic suport sub prezbiteriul: M. Wolf preot, M. Weber curator, G. Ohler părinte bisericesc, G. Weber jude (primar), G. Ohler jude mic (viceprimar), G. Weber, M, Weber, S. Haas, G. Prall, S. Ohler, G. Prall, M. Prall. M. Ohler în anul 1895” – Ion Sigmirean, Așezări, etnii, culte religioase și biserici în Depresiunea Dumitra-Tăure, Editura Charmides, 2021. Am redat integral traducerea acestui text pentru a evidenția ponderea și importanța sașilor în dezvoltarea satului Cepari. În anul 1850, de pildă, din aceeași carte am aflat că dintr-un total de 570 de locuitori, locuiau aici 429 de sași, 115 români, 14 țigani și 12 evrei.
„Mă rog ție, Doamne, și nu știu cui mă rog și de ce mă rog. Sufletul mi-e plin de o bogată durere, ca o corabie de mărgăritare, ce-și poate pierde tezaurul la o răscolire de talaze. Durerea mea trebuie trebuie să o împărtășesc cuiva, și nici un om nu-i în stare să mi-o priceapă și nu are auzul de care sufletul meu simte nevoie.” – Tudor Arghezi; Ce-ai cu mine vântule – Vântule, pământule; Editura Minerva, București, 1970
Un plus evident, de valoare-adăugată desigur, a fost adus edificiului de către vrednicul preot paroh (aici slujește încă de la terminarea facultății, din anul 1997) prin aducerea din cimitirul satului a pietrelor săsești străvechi și încă întregi, de mormânt și așezarea lor pe latura sudică, spre conservare și deplina valorizare, curtea interioară asemănându-se astfel, în miniatură, cu Cimitirul Național Arlington (SUA).
„Rugăciunea mea e o risipire, ca de aburi, în vecie: mă gândesc. Mă gândesc că poate nu am fost de tot zadarnic și că poate am avut un rost, pe care nu-l știu, de vreme ce am trecut scânteind printre stele. Nu m-am făcut eu, și m-am trezit zămislit. Mintea mea e o lumină de undeva: nu am făcut-o eu. Sufletul meu are puteri care mă înfricoșează. Gândul meu vine de la sine, fără să-l fac. Tot ce împlinesc nu e de la mine, și sunt ca un adormit care trăiește un vis. (…) Rugăciunea mea e o mărturisire că nu știu și că aș voi să știu – dar de-vreme-ce nu trebuie să știu, rodesc în neștire ca vișinii, care din bețe uscate, scot flori albe, frunze gingașe. Ies florile din lemne și gândurile din oase ? Ale cui sunt ? Ale mele nu-s.” – Tudor Arghezi; Ce-ai cu mine vântule – Vântule, pământule; Editura Minerva, București, 1970
Elegantă și distinsă, biserica din Cepari a fost refăcută, la inițiativa preotului paroh, pe un proiect ce a primit finanțare de la Uniunea Europeană și Guvernul României, devenind astfel o dovadă vie că orice se poate realiza, dacă neapărat se vrea.
Imaginile îmi sugerează și faptul că aici, la biserica din Cepari, bunul-gust e la el acasă.
„Dă-mi, Doamne, știința să te înțeleg, dacă n-am decât părerea că te simțesc. Mintea mea nu te poate scruta, gustul meu nu te cuprinde, auzul și văzul meu nu te deosebesc. Mărginit la simțuri, nu te pot cerne în sita lor. Ca și o umbră tu treci prin ele, și ciurul rămâne gol. (…) Suie-te pe masa mea de garoafe și vorbește înțelesului meu, micșorat ca să te asculte și smerit ca să primească.” – Tudor Arghezi; Ce-ai cu mine vântule – Vântule, pământule; Editura Minerva, București, 1970
„Pentru ce mi-ai dat minte, Doamne, și judecată ? Ca să mă batjocurești ? Eu am pus preț pe mintea mea, mi-am frământat-o cu mințile altora, cu mintea morților și cu mintea celor vii, și am început să te chibzuiesc pe tine. Și am rămas tot atât de prost ca și înainte. (…) Pipăitul sufletului meu e plin de tine, Doamne, și buricele degetelor mele au mirosul laptelui uitat, care le-a mânjit. Dar judecata mi-e deschisă ca o scorbură de copac, – adăpostul, câte o noapte, al păsărilor călătoare…” – Tudor Arghezi; Ce-ai cu mine vântule – Vântule, pământule; Editura Minerva, București, 1970
„Dumnezeu nu este departe… L-ai simțit ? Se clatină vișinii, au tresărit foile de porumb, s-a culcat iarba ciulită și s-a ridicat, ca o blană de câine pe care-l mângâie cu o vorbă ciobanul. S-au dat florile îndărăt și i-au făcut loc, scuturând mărgăritarele de rouă, în drumul lui fără potecă. (…) Un stol de porumbei a ieșit din loboda roșie. Iezii s-au sculat din genunchi și s-au uitat : au văzut ceva ?” – Tudor Arghezi; Ce-ai cu mine vântule – Vântule, pământule; Editura Minerva, București, 1970
În altar există un tabernacol renascentist ce datează din secolul al XV-lea, la care ulterior s-a mai adăugat încă unul, la fel de fascinant, ca încărcătură istorică.
„Dumnezeu, îl auzi ?… Pune-ți mâna în sân, fecioară, și ascultă cu urechea din palmă… Dumnezeu umblă… E pasul lui, calcă lin. A călcat ca aripa, trece și pipăie ca fulgul. L-ai întrebat ? Întreabă-l : Tu ești, Doamne ? Și ți se va răspunde : EU” – Tudor Arghezi; Ce-ai cu mine vântule – Vântule, pământule; Editura Minerva, București, 1970
Grota din capătul clădirii este de departe – și de aproape – cel mai minunat loc peste care am dat, cu biblioteca sa minuțios aranjată în această cămăruță de sub turn și unde se poate intra doar din altar. M-a impresionat profund, căci nicăieri nu am aflat un asemenea locșor de taină, numai bun pentru rugăciune, pentru ruminație ( cu înțelesul de rumegare meditativă), pentru lectură, pentru a-l simți pe Tatăl și pe Fiul…, primind, la final, de la preotul paroh, făgăduința că mă pot întoarce pentru un răgaz de un ceas, în cuibul cald și calm, doar eu cu mine și cine știe…
„Ascultă pasul Domnului din sân. De-acum poți rămâne singur, și nu ți se va mai urî. Se bate inima și se bate și steaua dintr-un plop : o tresărire. (…) Ești un pământ închis cu lacăte șoptite. (…) Te-a pus să umbli, cum a pus și luna să umble, nesprijinit : te ține de luceafăr, cumpănit de cer, un fir ca de păienjeniș. Tu faci ce face Dumnezeu, fără să știi. Domnul e în tine o fărâmă, o mireasmă. Păstreaz-o în dreptul sufletului, necontenit.” – Tudor Arghezi; Ce-ai cu mine vântule – Vântule, pământule; Editura Minerva, București, 1970
„Tu porți pe Dumnezeu în tine, mai ușure decât pruncul femeii. Ai să-l cunoști. Închide ochii și ascultă : trece gândul. Tot pasul lui e. Omul e poteca goală, – pasul Domnului calcă, și poteca zvâcnește. Potecile dau una într-alta, împânzind pământul. Dar Dumnezeu nu se arată pe toate potecile odată; el apucă pe una, – și merge într-o singură parte, acoperit și descoperit câteodată de sălcii.” – Tudor Arghezi; Ce-ai cu mine vântule – Vântule, pământule; Editura Minerva, București, 1970
În turnul bisericii, înalt de aproape patruzeci de metri, se urcă pe o scară în spirală, din piatră, cioplită manual cu multe secole-n urmă, iar din pridvorul larg, pavat la fel, unde e așezat iconostasul vechi, se continuă pe o scară de lemn confecționată în anul 1895, conform inscripției scrijelită de tâmplar. Peste tot, imaculat, curat ca un pahar: afară gazonul proaspăt tăiat, iar înăuntru, nici măcar în turn, nu dai peste vreo pânză de păianjen ori firicel de praf, deși nimeni nu știa că va primi, în acea zi, musafiri.
În timpul primului război mondial, clopotele au fost rechiziționate și folosite pentru producerea de muniție, clopotele aflate astăzi în uz fiind fabricate în anul 1923, în Turingia (Germania), cel mijlociu, numit Luther, și respectiv în anul 1926, la Timișoara, în atelierul lui Anton Novotny, celelalte două, denumite Margareta și Susana. Spre vădita cinste a preotului paroh, care a avut inspirația de a-l cere când s-a renunțat la serviciile lui (înlocuit fiind, cel mai probabil, cu o sonerie), în turn a fost instalat și clopotul vechi al Școlii Generale din Cepari – ultimul din imaginile alăturate.
„Căutând pe Dumnezeu în văzduh, văzduhul nu a răspuns; în pământ, pământul nu a răspuns – nu au răspuns nici piatra muntelui, nici izvoarele ei. Glasul lui se simțea în răsunetul lumii, tărăgănat prin pădure și stins în depărtările șesului sur, dar nu era prins niciodată întreg. Am urmat toate potecile, care veneau dinafară de lume și ieșeau din lume afară, până la capătul lor pământesc, și m-am oprit, când în pragul prăpastiei, când în marginea stâncii ridicată-n gol, – și nici în creștetul piscului celui mai de sus nu l-am găsit. Am colindat țările și am întrebat de el jivinele îmblănite, păsările, frunzele: niciuna nu-l văzuse, dar toate știau că umblă prin apropiere, ascuns ca un hoț sfiios dinaintea făpturilor lui; căci îl auzise trecând, cunoscut după pas.” – Tudor Arghezi; Ce-ai cu mine vântule – Vântule, pământule; Editura Minerva, București, 1970
„Viața mea trece către veac, și nu a fost zi în care să nu mă gândesc pentru tine și să nu mă lepăd de chipul făcut de oameni. Ruga mea e gândul. Tu nu ești un socotitor al faptelor și un cântăritor de lucruri grele și ușoare. Tu nu ești un stăpân, făcător de porunci și ziditor de predici. Tu ești un prieten, mai puțin decât un prieten și mai mult. (…) Zi de zi și ceas de ceas m-am gândit pe tăcute și m-am întristat. (…) Îmi lipsea acel Dumnezeu care nu era nici în cărți, nici în biserici și pe lângă care au trecut oamenii și nu l-au văzut. Pe acela l-am găsit după ce s-au stins vara fierbinte și toamna frumoasă, peste mine, de cincizeci de ori. Eu am crezut că nu te voi mai afla niciodată și-mi pusesem uneltele deoparte. Bucuria mea cine ar putea-o povesti acum ? Ziua mea are un rost. Înțeleg multe lucruri până aseară neînțelese. Sunt voios și sprinten, culorile mele au înviat: am câștigat ! Am o patrie, am un cămin. (…) Mi-a pierit golul și nu-mi mai e frică de ziua de azi, nici de ziua de mâine. Împrejurările s-au micșorat, ura nimănuia nu mă mai doare; deodată oamenii s-au pitit ca greierii și au scoborât la măsura lor. În tot ce mă îngrijora și mă ținea în loc s-a strecurat nepăsarea sfântă, căci am chemat toate ceasurile mele negre și le-am adunat și le-am gonit cu bătătoarea de muște: o singură clipă a înghițit o jumătate de veac. (…) Vreau să știe toată lumea că m-am împăcat cu cel pe care nu l-am cunoscut, și că de aci înainte suntem în loc de unul mai mulți, căci Domnul meu este cât o sută și cât o mie. M-am ajuns și m-am biruit. Veniți, rele și primejdii, val-vârtej peste mine: voi nu mai aveți nici o puternicie. De unele voi zâmbi, de altele în hohot voi râde.” – Tudor Arghezi; Ce-ai cu mine vântule – Vântule, pământule; Editura Minerva, București, 1970
„Sunt un necunoscut care vine să-l cunoască. Roagă-l să mă primească. De cincizeci de ani caut cărarea care duce la el, – și acum când am găsit-o, nu mă mai pot întoarce de unde am purces. Fii bun și du-te de-i spune…” – Tudor Arghezi, Grădina cu leacuri, Ce-ai cu mine vântule, Editura Minerva, 1970
Ascultă-i și tu sfatul, omule, și umblă pe jos, fii stăruitor și fă rai – și cruce – din ce ai, iar în căutările tale, pe lângă lăuntrul sufletului tău, cercetează atent și priveliștile apropiate, nu doar depărtările exotice pe considerentul eronat ce s-a împământenit deja: „ce are străinul e mai valoros decât ce am eu, neamul și țara mea”.
