M-am născut la sat și am crescut lângă pădurea bătrână, de fag, a lui badea Ilie Ileni, ce începea în capătul locului nostru și care în a doua parte a lunii noiembrie se înfățișa deja ca un tărâm feeric, încărcat de poveste, fiindcă iernile erau rodnice în zăpezi, trainice – supraviețuind până la dezghețul din primăvară – și soseau negreșit, la timpul potrivit, cu tot alaiul de geruri strălucitoare, de viscole năpraznice, de ninsori ce coborau tot la câteva zile, omătul depunându-se în straturi până la pervazul ferestrelor.
Și, deși, a trecut ceva vreme de când le-am cântat Aminul acelor ani plini de magie, mutați de la noi în loc cu verdeață, lângă mama, în rai, îmi aduc și astăzi aminte – de parcă a fost abia aseară – și încă mă-nfioară, nerăbdarea ce-mi împresura sufletul de copil în așteptarea primei zăpezi. Mă rugam ca minunea venirii cohortelor de fulgi să se înfăptuiască, și nu o făceam în cuvinte meșteșugite, ci numai cu ochii ațintiți spre cerul plumburiu, plecat parcă nefiresc spre pământul pregătit de pauza mare.
Și miracolul nu se lăsa prea mult așteptat, săvârșindu-se într-o tăcere albă ce cuprindea întreg câmpul, dar nu și glasurile noastre voioase ce alergau cu gura căscată, la pescuit de fulgi mășcați, sau făcând îngerași și omuleți de zăpadă. Iar când noaptea târziu, intram în casă, roșii în obraji și uzi leoarcă, după atâta joacă, mama ne aștepta cu mere coapte-n ler, semn că a sosit iarna.
Poate de aceea se spune că zăpezile copilăriei nu se topesc nicicând!