Pentru a înlătura, întrucâtva, unele suspiciuni, spun, din start, că sunt creștin ortodox. Obișnuiesc să mă rog – așa cum m-a învățat mama – și să ascult liturghia (fără a face acest lucru duminică de duminică), dar asta nu înseamnă că sunt șanse să devin un habotnic ce respectă toate prescripțiile religioase ori vreun practicant aprins, până la paroxism, cu privire la dreapta credință creștină răsăriteană. E adevărat că tata s-a născut greco-catolic, dar cum, după anul 1945, întreg satul a fost strămutat la ortodoxie, eu am fost botezat ortodox și, dintr-o dorință de consecvență, mi-aș dori să fiu la fel îngropat. Și la fel de adevărat este că, raportat la abordarea și implicarea unor conducători catolici de excepție (precum papii Francisc și Ioan Paul al II-lea) mă încearcă, nu o dată, un serios sentiment de invidie.
Acum însă, când doi frați, întru credință, se luptă pe viață și pe moarte, dând foc caselor și lăsând femeile și copiii pe drumuri, nu-i normal ca cei din neamul lor, creștin ortodox, să stea deoparte și să tacă (ca nu cumva să fie acuzați că țin cu unul sau cu altul), ci trebuie să se adune grabnic laolaltă, să se pună, măcar cu vorba, de-a curmezișul ororilor războiului și să identifice o cale de încetare a focului. Un neutru îndemn la rugăciune pentru pace și un simplu ajutor acordat refugiaților nu cred că este suficient când diavolul și-a făcut sălaș pe pământ și când moartea comite prăpăd după prăpăd.
Dintotdeauna, m-a intrigat divizarea lumii ortodoxe, ca și separarea, din motive ideologice, a creștinătății: o parte așa-zis apuseană aflată sub oblăduirea unui papă instalat la Vatican și o alta „de răsărit” în fruntea căreia s-a aflat, secole-n șir, patriarhul de Constantinopol. Spun s-a aflat, căci între timp, lucrurile s-au schimbat semnificativ și chiar dacă n-am de gând să mă lepăd de biserica cu cruce-n creștet și pereți pictați și nici să o ponegresc neapărat, n-am cum să nu remarc că aici, la „Porțile Orientului”, orgoliile sunt mai exacerbate de intrigi și de lupte lăuntrice.
Numai așa îmi explic cum de catolicii au, și în prezent, o singură căpetenie, în timp ce ortodocșii au astăzi paisprezece patriarhi: al Constantinopolului, al Alexandriei și întregii Africi, al Ierusalimului și a toată Palestina, al Moscovei și al tuturor Rusiilor, al Georgiei, al Greciei, al Albaniei, al Ciprului, al Serbiei, al Bulgariei, al României, al Poloniei, al Cehiei și Slovaciei și al Americii. Da, din câte cunosc, sunt paisprezece biserici autocefale, fiecare cu „Întâistătătorul” său. Și asta nu e tot, căci alăturat lor mai ființează cinci biserici ortodoxe autonome: a Sinaiului, a Finlandei, a Estoniei, a Japoniei și a Ucrainei. E o lipsă, clară și reprobabilă, de unitate de care nici Dumnezeu nu cred că este tocmai încântat. Dar cui să-i pese, în larga larmă a lumii, de acest biet mărunțiș?!
În țara vecină, schismele ce s-au succedat sunt și mai evidente, de durată și cu mult mai dureroase, confesiunea majoritar ortodoxă a țării fiind actualmente grav dezbinată: o parte dintre credincioși declarându-se supuși ai Patriarhiei Kievului, o altă ramură fiind subordonată Patriarhiei Moscovei, în timp ce peste 20 % dintre ortodocși preferă să nu-și declare vreo apartenență patriarhală.
Procesul de partaj a debutat printr-o primă fractură faptică săvârșită în ortodoxia slavă în anul 1992, conflictul dintre cele două „biserici surori” atingând cote critice în anul 2018 când independența a fost acordată (nu știu care este termenul potrivit) de către Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului și recunoscută ulterior de încă alte trei biserici ortodoxe: a Alexandriei, a Greciei și a Ciprului.
În lipsa unor probe certe și a unor argumente de netăgăduit, nu sunt în măsură să emit judecăți de valoare, și nici să-mi dau cu părerea și cu presupusul pe marginea disputei pentru întâietate în lumea ortodoxă slavă, dar n-am cum să nu intuiesc atmosfera tensionată ce domnește între capii bisericilor ortodoxe aflate în dispută și să nu-mi amintesc de vorbele bunicului meu: „în multe lucruri și în multe feluri își bagă dracul coada… de nu se mai înțelege om cu om.”
Încerc și o concluzie: unde este multă lumină sunt și multe unghere cu umbre sumbre, iar înălțarea de la negru spre alb se dovedește a fi un lung și anevoios parcurs.
