Speranța de la firul… primăverii

„ Dacă plângi pentru că soarele a dispărut din viața ta, lacrimile te vor împiedica să vezi stelele.” – Rabindranath Tagore

Din „capu-locului” – cum spune țăranul român – țin să precizez că sunt multe sate cu nume de căpătâi: Capu Câmpului (Suceava), Capu Coastei (Dâmbovița), Capu Codrului (Suceava), Capu Corbului (Harghita), Capu Dealului (Alba), Capu Piscului (Argeș), Capu Satului (Buzău)… , așa cum și primăvara are un „cap al bunei-speranțe”: Buna Vestire, un început de an nou al pământului ce aduce, acum, a pântec cu prunc.

Fiind, în sine, o veste bună, scrisă, cu fragede fire și flori, pe pământul încărcat de promisiuni, primăvara e născătoare de speranțe, și când omul are speranțe, are de toate și nici nu stă în poziție de drepți, clănțănind de frică, înaintea noului necunoscut numit Ziua de Mâine.

Folosită ca sarea-n bucate: presărată peste fiecare moment, pusă în fiecare argument și nutrită în fiecare compartiment de sentiment, speranța îmbracă felurite înfățișări. Pare a fi miezul vieții; și lumina lumii; și cheia de la lacătul raiului; și ancora aruncată în marea de optimism; și stâlpul ce susține șansa; și refugiul în care ne adăpostim pe timp de furtună; și leac la toate câte sunt năpaste și nevoi; și jăratec în jurul căruia visele se dezmorțesc; și candela pusă sub icoana dorințelor; și perechea de aripi cu care ne înălțăm spre cer; și tovarășul bun de drum, și chiar călăuza ce ne conduce de mână prin tunelul întortocheat, și uneori întunecat, al existenței… Speranța pare personificată în Făt-Frumos (zămislit din lacrimă) ce se luptă cu balaurul cu șapte capete: FRICA, ori în Neghiniță ce ne șoptește la ureche: „Hai, că se poate! Nu renunța! Mai încearcă o dată!”

Tudor Arghezi spunea că „speranța este un vis cu ochii deschiși”, că „moara speranțelor merge de mii de ani”, iar Feodor Dostoievski releva că: „a trăi fără speranță înseamnă să încetezi să trăiești”. Problema care se pune, permanent, pe traseul cu obstacole al vieții, constă în calibrarea năzuințelor cu nădejdile, în adaptarea dorințelor la posibilitățile personale, la circumstanțele concrete aflate în continuă evoluție, ținerea gestiunii speranțelor dovedindu-se, pentru oricine, o sarcină dificilă: excedentul pricinuind o stare de exaltare și o rupere de realitate, deficitul conducând pe om la situația de „despuiat și desculț sufletește”, iar dacă se-ntâmplă să fie deposedat definitiv de speranțe, el rămâne în stadiul de simplu ambalaj al unui „viu mort”.

Și cum e prag de primăvară – când se prinde cheag de veselie doar stând pe-afară -, pentru a înflăcăra tăciunele de încredere în viitor (uitat îngropat sub cenușa trăirilor cotidiene) omului îi sunt îngăduite și glumele în chestiuni serioase, din categoria înviorătoare a „hazului de necaz”. Prin urmare, din cunoscutul ciclu: „pierdut speranță, găsitorului recompensă…” consemnez câteva cugetări nostime ale unor scriitori contemporani:

„Nu ne-a rămas decât speranța; pe asta nu a vrut nimeni să o cumpere” – Valeriu Butulescu
„Speranța moare ultima, dar cât suferă săraca între timp.” – Dorel Schor
„Ți-ai pierdut speranța? Nu dispera, caut-o pe Google.” – Viorel Vintilă
„Dacă speranța moare ultima, chiar merită să trăiești cu speranța.” – Victor Martin
„Speranța ne întâmpină încă de la parter, dar împlinirea se află, de obicei, la ultimul etaj.” – David Boia
„Atâția oameni și-au pierdut speranța… Și nimeni nu a găsit-o.” – Dorel Schor
„Speranța e ca Pasărea Phoenix, renaște din cenușă.” – David Boia
„Dacă speranța moare ultima, înseamnă că ea ne îngroapă pe toți.” – Viorel Vintilă
„Unii merg la biserică în speranța că Dumnezeu verifică prezența” – Valeriu Butulescu
„Dacă ți-ai pierdut speranța, nu o căuta pe Google, uită-te în sus.” – Viorel Vintilă.
„Speranța moare ultima și renaște prima.” – Dorel Schor
„Între ucigașii cei mai odioși sunt aceia care ucid speranța.” – Valeriu Butulescu
„Pentru unii speranța a murit. Pentru alții, încă nu s-a născut.” – Dorel Schor
„Dacă speranța moare ultima, atunci merită să-ți pui speranța în speranță.” – David Boia
„Vremuri mai bune nu vin decât ca o speranță în timpul probabil de mâine.” – Victor Martin

Înspre încheiere, revin la nota inițială, de sobrietate prin vorbele lui Alexander Dumas: „speranța este cea din urmă scânteie care se stinge în orice inimă” și prin zicerea lui Martin Luther: „tot ce este făcut în lumea aceasta este făcut din speranță”.

„Cu toate că inima părea să-i bată în piept ca o limbă de clopot, nu-i era cu adevărat frică. (…) Avea încredere în ceva invizibil, într-o mână ocrotitoare întinsă spre el, asupra lui, slab, amărât, mic, atât de mic încât avea să fie cruțat de soartă ca un pai de furtună.” – Suita franceză, Irene Nemirovski

„Pentru toate aceste motive” (o formulă de final folosită frecvent de juriști), consider că este timpul potrivit să semănăm speranțe în ogorul sufletului cuprins de primăvară!