Uneori, în prag de An Nou, îmi revin în prim-plan locurile deosebite descoperite cu prilejul preumblărilor mele, preponderent montane, căutând să-mi închipui cum o fi, acum, pe acolo. De această dată gândul m-a condus spre Poarta Munților Retezat, spre satul Clopotiva (comuna Râu de Mori) din Țara Hațegului, în care stau, de secole, alăturat, la doar câțiva pași distanță, două biserici înscrise în nomenclatorul monumentelor istorice: una cu hramul Cuvioasa Paraschiva și cealaltă închinată Sf. Ioan Botezătorul. Un simplu sat, dar cu două biserici vechi de când lumea, întrecut însă de un alt sat situat în Banatul Timișului: Klopotiva (astăzi purtând denumirea -mai neinspirată – de Clopodia, comuna Jamu Mare) unde își duc laolaltă bătrânețile cinci biserici : ortodoxă, evanghelică, reformată, greco-catolică, romano-catolică și tare aș vrea să aud cum bat împreună clopotele lor, la cumpăna dintre ani, cum își împletesc, în văzduh, puterile, timbrele, armoniile, reverberațiile…, terminația de iva, având, de asemenea, o semnificație sugestivă pentru acest mo(nu)ment al calendarului, desemnând cea mai importantă arteră coronară, iar în materie de nume de purtat prin lume, pe cineva prietenos și generos, așa cum, cu toții, ne dorim să fie și anul ce dă să vie-n viața noastră.
„Clopotul este făcut pentru a da de veste. La ce folosește un clopot care n-a bătut niciodată ? El răsună clar, aduce mărturie, nu poate vesti fără a chema în același timp. Un clopot adevărat nu poate fi redus la tăcere. Să ne amintim de simplitatea lui. Nu are nici un mecanism ascuns. Totul este simplu și la vedere iar, dacă este mișcat, el trebuie să sune.” – Clopotul, Iris Murdoch
În Muntele Athos.
„Biserica, lipsită de orice frumusețe dar încăpătoare, avea clopote cu bătăi prelungi, cu dangăt grav, în contrast cu modicitatea locului, bătând des, insidios și nobil. Ele m-au apărat, măcar un timp, și tot ele alungau duhurile rele, grindina și farmecele viclene. (…) Binecuvântat fie Sf. Paulin de Nola, inițiatorul folosirii clopotelor la biserici.” – Jurnalul fericirii, Nicolae Steinhardt
Borna Via Transilvanica de la intrarea în Biserica Evanghelică din Bistrița.
„Acolo, în clopotnița unei vechi biserici, sălășluiau clopotele despre care vreau să vă povestesc. (…) Cu veacuri în urmă, aceste clopote fuseseră botezate de niște episcopi. Dar e mult de atunci, iar actul de botez s-a pierdut cu veacuri în urmă; nimeni nu-și mai amintea când și nimeni nu le știa numele. (…) Cu toate acestea nu erau mute. Ba, chiar dimpotrivă: aveau niște glasuri limpezi, puternice, viguroase și sonore și când, bătea vântul, puteau fi auzite la mari depărtări.” – Clopotele, Charles Dickens
Interesantă mi s-a părut dintotdeauna denumirea latină a cuvântului clopot: Tintinnabulum, și chiar a diminutivului clopoțel: Campanula, în anul ce predă ștafeta, completându-mi și eu colecția.
„Clopoței de sanie, / Clopoței de-argint ! / O, ce lume de-ncântări e-n duiosul lor alint !” – Clopote, Edgar Allan Poe
„Clopoței, clopoței veseli sună iar, / O zăpadă ca-n povești am primit în dar…” – Colinda Jingle Bells
„Sanie cu zurgălăi, / Frumoși sunt căluții tăi…” – cunoscutul cântec compus pentru Maria Tănase, de către compozitorul român de origine evreiască Richard Stein, pe versuri de Liviu Deleanu.
„Cu clinchete zglobii din dunga văii, / Răsună zurgălăii argintii, / S-apropie de geamuri zurgălăii / Certându-se cu glasuri de copii.” – Nicolae Labiș
„Sus, în munți sunând / Răsunând în văi, / Se aud blând / Zvon de zurgălăi. /// Zurgălăi de argint, / Sub un cer de nea, / Ani bogați menind / Pentru țara mea.” – Victor Tulbure
Firesc poate ar fi să dăm cep la butoiul cu vin și să petrecem până-n zori în noaptea dintre 30 și 31 decembrie, bucuroși că am ajuns cu bine la finalul cursei anuale, cu obstacole, iar clipa dintre ani – și clopotul – să ne cheme la biserică, pentru a medita și a ne ruga, pentru ce urmează. Ineditul situației constă și în faptul că doar de Revelion nu avem treabă cu trecutul, nu comemorăm nici o importantă întâmplare petrecută cu ani în urmă (venirea pe lume, absolvirea studiilor, încheierea căsătoriei…), chefuind senini sub porțile viitorului necunoscut, iar acest lucru este posibil fiindcă am fost împărtășiți, la naștere, cu speranța, „singura care nu ne părăsește când ne rătăcim în pustiu. Și singura care ne aduce apă când buzele ard de sete. (…) Când dormi, speranța te veghează. Când bate vântul noaptea, îți așază o mână răcoroasă pe frunte să te liniștească.” – Octavian Paler, Viața pe un peron.
Și o dată ce ne-am împodobit sufletul cu sfânta speranță, în clinchet vesel de „clochette” (sonnette), consider că se asortează și câteva urări ce ne pot prilejui o revelație a esenței existențiale; o binevenită reînnoire; un început de îndreptare, pe cărare…
„Trece anul în celălalt an cursiv ca două sprâncene neîntrerupte de nici un gând, / răsărit și apus simultan. /// Vă urez să vă stea inima-n piept, piciorul în șold, nerupt și mișcător, / ochiul sub sprânceană visător, / arătătorul întins spre soare, înțelept. /// Și mai fac o urare : ochiul să nască ochi, privire; urechea, auz; tâmpla, gândire; somnul din cuvinte, visare.(…) /// Vine noaptea de Anul Nou, ne prefacem că trece timpul, / dar el nu trece, / Olimpul stă nemișcat în ecou.” – Orație, Nichita Stănescu
„Vă doresc visuri nesfârșite, / Dorința furioasă de a realiza câteva. / Vă doresc să iubiți ceea ce trebuie să iubiți, / Și să uitați ce trebuie uitat. / Vă doresc pasiuni./ Vă doresc tăceri. / Vă doresc să rezistați la căderi, indiferență. / Mai presus de toate, îmi doresc să fiți voi înșivă. / Cu credința, cel mai frumos dar, care se află înăuntru.” – Urare, Nichita Stănescu.
„Clopotele norilor / cu ding-danguri de ninsoare / la-nceputul orelor / iată-le bat ora mare. /// Crugul anului se schimbă, / un cuvânt rămâne-n urmă, / însă prea frumoasa limbă / niciodată nu se curmă, / ci azvârle înainte / noi urări, numai de bine / prevestite de cuvinte / ninse sus, în înălțime; /// Să vă fie anul-an, / suplu ca pe râuri unda, / să nu fie bolovan / peste suflete secunda, / nori să fie doar de ploaie / peste câmpuri, jos, la vale, / niciodată să-ntretaie raza fragedă de soare; / fie aerul curat, / plin de păsări liniștite, /niciodată sfâșiat / de lungi fumuri stalactite; / limpede vă fie apa, / verde pururea pământul, / nu vi-l tulbure cu sapa / semnul rău, înnămolindu-l; / pasul zvelt și luna albă, / gestul mâinii prietenos, /niciodată steaua slabă / cu luci mohorât de os, / pâinea să vă stea pe masă / aburindă, aburind / gheața ultimă rămasă / pe ferestrele din gând. /// Pură fie-vă zăpada, / încălzind la subțioară / floarea albă din livada / înflorită-n primăvară.” – Urare, Nichita Stănescu
La mulți ani, cu tihnă, tuturor !