Nu știu dacă există o legătură cauză- efect între starea de bunăstare și avântul tehnico-științific, pe de o parte, și însingurarea în care ne zidim, pe de altă parte, dar acest ultim fapt mi se pare evident.
Parcă ciripim cu toții în câte o colivie în care singuri și nesiliți de nimeni ne-am încuiat. E posibil ca supradimensionarea eului și mulțumirea de sine să ne fi anesteziat dorul de celălalt și dorința de revedere. Consecința firească a unui asemenea fenomen este izolarea, cel mai probabil fiindcă ne-am depărtat, și nu cum avem adesea impresia: că am fost îndepărtați.
În vremurile de demult, oamenii obișnuiau să se adune laolaltă, în fața altarului, la horă, în șezătoare, la munca câmpului, la târg, la crâșmă, la povestea de la poartă. Astăzi, chiar și satul e o colecție de case-cochilii, din care se iese doar pentru a se merge la locul de muncă și la cumpărături, televizorul și calculatorul oferind alternative facile la socializare. Din fericire, deocamdată, vecinii se mai zăresc la biserică în zilele de duminică, dar în marile orașe ei nici măcar nu se cunosc.
În zilele noastre, peste cuvântul camarad s-a așternut uitarea. Termenul de tovarăș, după demonetizarea comunistă, a fost scos din uz. Prieteniile adevărate sunt rare, pe cale de dispariție, motiv de mare mândrie constituind astăzi numărul de „prieteni” falși câștigați instantaneu pe facebook.
Dacă, rude fiind, nu mai aflăm prilejuri potrivite pentru a petrece împreună nici măcar sărbătorile sau când, invocând lipsa de timp, nu mai participăm la căsătoria ori la înmormântarea colegului de serviciu, aproape că am alunecat pe panta eliberării de sub „jugul” empatiei și compasiunii. Iar dacă tendința nu se va schimba, în curând vor fi preferați partenerii fără suflet, robotizați, și companionii personali creați prin mijlocirea unor aplicații informatice.
Cred că am intrat într-un proces de dezumanizare, chiar de abrutizare, în care nu-și mai are rostul apropierea, alăturarea, atenția, armonia, afecțiunea, ajutorul…
Acum doi ani însă, am avut șansa de a participa la o mare adunare publică, extrem de emoționantă, cu mii de participanți entuziaști.
Așa arăta Cetatea Marii Uniri, la ceas centenar. Am fost acolo cu familia. Meritul aparține în mare parte unor prieteni vechi și buni, care au avut inițiativa de a participa la festivități și care s-au preocupat de toate detaliile deplasării.
Catedrala Reîntregirii în seara zilei închinate Sf. Apostol Andrei. Mi-a amintit de tatăl meu care, la Mănăstirea Nicula, adora noaptea de dinaintea sărbătorii de Sfântă Mărie, când cetele de creștini cântau pe rând pricesne, se rugau împreună și înconjurau în coate și genunchi biserica veche de lemn ce adăpostea icoana făcătoare de minuni.
Și pe mine m-a impresionat profund după-amiaza și seara ce a precedat ziua de centenar, când mici coruri îndrumate de preoți și profesori sosiți de prin toate colțurile țării au dat ad-hoc tonul unor cântece patriotice înălțătoare. Nimic nu se compară cu reverberațiile purtate-n văzduh de aripile unui cânt ce-și are izvorul în miile de glăsuiri pline de avânt și de ardoare.
Emoțiile încercate mi-au fost provocate de purtarea de aleasă simțire sufletească a românilor de rând. Oameni absolut extraordinari. Cred că nu meritau să fie înghesuiți pe un pod, pentru a-l lăsa pe celălalt liber doar pentru mai-marii zilei. Aveam alte așteptări: să-i văd în an aniversar în mijlocul poporului. De asemenea, mi-aș fi dorit ca înalții prelați să nu fi format doar o înșiruire de odăjdii aurite și chipuri împietrite între Catedrala Reîntregirii Neamului și Muzeul Unirii, ci să se răspândească în miezul mulțimii, să binecuvânteze creștetul creștinilor, să le surâdă părintește și să le spună câte o vorbă bună, de încurajare, de alinare…
Îmbrăcați în portul popular, prin gerul iernii, au venit călare din Mureș și din Maramureș. Ce gest fascinant de sacrificiu, de recunoștință închinată înaintașilor. Am zărit intrând în oraș și care trase cu boi, și vechi trăsuri. Nimeni nu i-a îndemnat sau obligat, și totuși… au fost acolo.
Un detașament de militari îmbrăcați în uniforme de epocă. Dumnezeu să-i ierte pe cei căzuți pe câmpurile de luptă și să-i așeze în rândurile martirilor.
Rugăciune de ținut minte: „Iarba rea din holde piară! Piară dușmănia-n țară! Între noi să nu mai fie decât flori și omenie” – Vasile Alecsandri. Atunci și acolo, cu privirea strălucind de măreția momentului, te-ai fotografiat cu străinul de lângă tine, i-ai lăudat costumul popular, ai discutat îndelung despre toate câte sunt pe pământ și l-ai îmbrățișat cu drag la despărțire.
Entuziasm popular: „Și să vază sfântul soare într-o zi de sărbătoare hora noastră cea frățească pe câmpia românească” – Vasile Alecsandri. Nu a fost nimic regizat, organizat. Românii s-au înlănțuit în zeci de hore. Norocul lor a fost că oșenii și moroșenii și-au adus de acasă vioara și zongora.
Efervescența norodului vârstat de tricolor: „Măi muntene, măi vecine, vină se te prinzi cu mine și la viață cu unire, și la moarte cu-nfrățire” – Vasile Alecsandri.
Umăr lângă umăr și traistă lângă traistă, un ardelean și un bucovinean: „Amândoi suntem de-o mamă, de-o făptură și de-o seamă, ca doi brazi într-o tulpină, ca doi ochi într-o lumină. Amândoi avem un nume, amândoi o soartă-n lume, eu ți-s frate, tu mi-ești frate, în noi doi un suflet bate” – Vasile Alecsandri.
