Lumea e plină de porecle, căci odată ce te-ai pricopsit cu un nume de ocară, toate vlăstarele tale vor purta această pecete de batjocură. Unele nume de ciuf nu au o semnificație certă, sau poate înțelesul inițial s-a pierdut în negura istoriei, în timp ce altele fac referire expresă la fizionomia sau temperamentul titularului, la o apucătură mai deocheată ori la vreo poznă de pomină din viața acestuia. Mereu s-a surâs (sau chiar s-a râs sănătos) pe seama aproapelui, apogeul acestei atitudini, oarecum îndoielnice, fiind inscripțiile cu conținut dulci-amărui săpate pe crucile cimitirului din Săpânța.
Prin clasele primare obișnuiam și noi, colegii de clasă, să ne punem porecle. În satul natal eu eram din neamul hordouanilor, căci străbunicul meu a fost consătean și contemporan cu George Coșbuc. Eu însă am fost poreclit „Americanul”. Nu știu dacă a fost doar rodul unui joc cu literele ce compun numele de familie, dacă s-a avut în vedere că eram cel mai mare din clasă (deși eram cel mai tânăr) ori dacă s-a aflat (poate chiar de la mine) faptul că bunica mea din Bucovina (de loc din satul Ilișești, comuna Ciprian Porumbescu) avea două surori plecate în America. Ulterior, și pentru timp mai îndelungat, am fost poreclit însă „Mistrețul”. Din câte îmi amintesc, aveam pe atunci doi dinți proeminenți, iar la meciurile de fotbal din curtea școlii mă duceam cu mingea până în poartă, ca un mistreț pe poteca din pădure, ce știe foarte bine că-i aparține și care nu ezită să dea la o parte orice prag și orice piedică.
Chiar dacă ambele porecle inspirau forță și ambiție – calități de căpătâi pe calea „făgăduinței”, nu îmi conveneau deloc și chiar m-am simțit extrem de rușinat când, făcând o excursie școlară la Năsăud și aflându-ne pe holul Liceului Silvic, un coleg, ce zărise primul cei câțiva mistreți împăiați, a exclamat în hohote de râs: „Haideți să-l vedeți pe Florin cu toată familia lui!”. Câte nu sunt în sufletul crud al unui copil și ce traume pot genera o remarcă răutăcioasă ?! Abia mai târziu realizezi că nu contează ce nume porți, ce poreclă ai ori al cui ești, ci cum te porți și ce reușești să faci în viață.
Sunt des întâlnite și poreclele regale: Regele Mitei, Regele Alcoolului, Regele Drogului sau Regele Rock-ului ori chiar Regele Brazilor – un molid candelabru ce s-a aflat până nu demult între Valea Străjii și Piatra Fântânele. Pur întâmplător și doar pentru un ceas am cunoscut și eu pe un domn cu o poreclă de monarh: Regele Cafelei, cum îl alintau prietenii (în perioada comunistă fiind gestionarul depozitului de cafea din București), sau Regele Nechezolului, el fiind cel care a combinat și a prăjit laolaltă boabele de cafea, năut și ovăz, dat fiind limitarea drastică a importurilor.
Se întâmpla cu peste 10 ani în urmă și cum mai aveam la dispoziție o oră până la intrarea în fața unei comisii de examen profesional, am trecut drumul și m-am așezat pe o bancă din Parcul Cișmigiu. La scurt timp, s-a pus alături un bătrânel, cu ochelari și o vestă cadrilată. Nu prea aveam poftă de conversație, așa că m-am făcut arici când a început să vorbească fără contenire, recitând parcă dintr-un jurnal cu impresii de călătorie. M-am liniștit la scurt timp: „interlocutorul” nu se uita la mine și nici nu aștepta vreun răspuns ori vreo confirmare la afirmațiile făcute.
În câteva minute știam foarte multe, inclusiv picanterii, despre viața dânsului, monologul despre sine fiind întrerupt adesea de câte cineva care îi stârnea gânduri cu caracter general. Astfel, la un moment dat, când tinerii de pe banca de alături au început o discuție mai aprinsă, purtată în contradictoriu, bătrânelul s-a uitat îngăduitor într-acolo și mi-a zis (sau poate doar și-a spus) că dorința de a domina pe celălalt și de a i se da dreptate sapă o prăpastie între soți și o umple cu vorbe grele și cuvinte nerostite, înțelepciunea neputând sălășlui într-un trup ce dă în clocotul patimilor.
Mai apoi, când doi pensionari au trecut gârboviți de greutate, cu plasele încărcate la piață, a renunțat iarăși la firul propriei povești de viață, spunând-mi apăsat că masa și patul sunt cele mai importante lucruri din viața unui om și că prea mult timp îl alocăm pentru a le umple cu „bunuțuri și bunătăți” consumabile, trecătoare.
Despre ultimul capitol al existenței umane am mai aflat atunci că cei în vârstă au nevoie doar de mâncare, medicamente, căldură și televizor: încă de la micul dejun sunt deja cu gândul la prânz ori la cină; pastilele sunt minuțios aranjate în organizator; caloriferul nu este niciodată suficient de fierbinte; iar telenovelele sunt cu interes urmărite, chiar dacă nu toți vor afla finalul. Cu același prilej mi-a destăinuit că oricât de în vârstă este un om tot află pe cineva mai bătrân decât el și tot consideră că nu a sosit încă momentul să predea bilanțul și echipamentul, simțind o satisfacție, chiar dacă nu recunoaște și nu se arată, când mai moare câte unul din „leatul” său ori vreun vecin mai tânăr, ce părea în putere, și că nici nu prea trage de clanța ușii de la biserică și nici nu face răni la genunchi de la rugăciuni, preferând să povestească cunoscuții cu vecina de la parter, ce prinde mușchi pe banca din fața blocului.
Într-un discurs deschis, chiar concluziv, a atins în treacăt multe aspecte, insistând pe o meteahnă veche a omenirii: formalismul și falsitatea. Asemăna viața cu un mare bal mascat, în care vezi mai multe măști decât chipuri și în care staroste este fățărnicia.
Când a observat că îmi verific tot mai des ceasul, mi-a zis: „Mulțumesc că m-ați ascultat…”, după care a adăugat: „… și succes la examen. V-am zărit ieșind din clădirea de vis-a-vis și m-am gândit că poate ar fi bine să vă țin mintea departe de stres”.
L-am privit cu drag și i-am întins mâna recunoscător: nimeni altcineva, întâlnit întâmplător și doar pentru o singură dată, nu mi-a servit cu atâta amabilitate un asemenea concentrat de viață.
