În opera literară a lui Nikolai Vasilievici Gogol am aflat un pasaj care mi-a dat fiori: „Acum, mamă, binecuvântează-ți fiii! (…) Roagă-te Domnului ca ei să fie curajoși în lupte, să-și apere întotdeauna onoarea de cavaler și credința creștinească, altfel mai bine să se piardă, nici urmă de-a lor să nu rămână în această lume!” În contrast, ori în contrapondere, nu cred că este vreo mamă care poate cugeta așa. Chiar dacă cordonul ombilical este secționat fizic, el nu poate fi îndepărtat din inima mamei, și nici șterse amintirile legate de „puii” zămisliți în pântecul său. Și legătura, și amintirile rămân veșnic vii și de o plinătate și intensitate fără de margini, căci pentru o mamă, nu există nici un stindard, nici un ideal patriotard, nici o țintă de țară sau țel legat de „țarină” care să justifice „țintirimul” timpuriu – datorat armelor de foc -, care să-i anestezieze dragostea de mamă, care să-i anuleze grija purtată permanent pruncilor săi și care merge până dincolo de moarte.
Ce s-ar întâmpla, oare, dacă la un semn discret făcut de Dumnezeu, toate mamele din țările beligerante s-ar scurge pe jos, vijelios, de-a valma peste câmpuri, către linia frontului și s-ar pune de-a curmezișul între blindate, între trupele comandate… de bărbați?! În marea de lacrimi a mamelor nu ar capitula, înecat, spiritul războinic al celor ce par să creadă că lacrimile sunt doar lichid pentru ștergătorul de parbriz?!
„Lacrima e sfântă, fată /Îi- e sufletului dată, / Când graiul a încetat / Și tăcută pustnicește, / Numai lacrima vorbește, / Cu oftatul mut și sfânt, / Despărțită de pământ. / Dar cu seara împreună / Îți urează noapte bună. / Vii tu, lacrimă din lună? – Lacrima, Tudor Arghezi
„Aș vrea să mă topesc într-o lacrimă și-n ea să-și oprească soarele razele și să plâng la capătul luminii…” – Emil Cioran
„O lacrimă / Desprinsă dintre genele unei plăpânde amintiri / Ce sta ascunsă-n fundul unui suflet / Căzu / Pe albul unei fragede petale… / O rază dete peste ea / Și-i zise: / Simt din căldura ta că nu ești bob de rouă… / De unde vii și ce ești? / În vreme ce se destrăma în pulbere de soare, / Răspunse lacrima: Eu sunt un strop de suflet / Și sunt / Ca picurii izvoarelor fierbinți : Vin totdeauna din adâncuri – mari!…” – Lacrima și raza, Lucian Blaga
„Tot plâng o lacrimă / Care nu vrea să pice, / Oricâtă opintire. / Mă doare / Ca o naștere de țurțur. / Pământul se răcește / Pe pleoapa mea, / Crește calota nordică. / Ah, pleoapa mea nordică.” – Lacrima, Marin Sorescu
Nicolae Iorga sublinia că „sunt lacrimi care împacă durerea și altele din care ea se hrănește…, sunt lacrimi așa de grele și de fierbinți, încât ochii nu le pot plânge; ele zac în inimă arzând-o.”
Pentru o deplină edificare am selectat tot un fragment din „Taras Bulba” de Nikolai Vasilievici Gogol: „Săraca bătrână, fiind obișnuită cu apucăturile bărbatului, privea tristă, așezată pe bancă și nu îndrăznea să spună nimic. Dar auzind hotărârea năprasnică pe care o luase el, nu a putut să-și rețină LACRIMILE; se uita la copiii săi, de care era amenințată să se despartă atât de curând, și nimeni nu ar putea descrie toată durerea tăcută care se citea în ochii săi și în buzele strânse cu putere. (…) Doar sărmana lor mamă nu adormise încă. Ea se aciuase la căpătâiul fiilor săi, care dormeau alături; le pieptăna buclele încâlcite și le stropea cu LACRIMI; ea se uita la ei cu toată făptura sa… Ea-i alăptase la pieptul său, ea i-a ridicat, i-a răsfățat – și acum are doar o clipă pentru a-i vedea în fața ochilor. „Feciorașii mei, dragii mei feciori! Ce va fi cu voi? Ce vă așteaptă?”, îngâna bătrâna și LACRIMILE i se opreau pe cutele, care-i schimbaseră atât de mult fața-i frumoasă. De altfel, ea trezea mila, ca orișicare femeie din acel secol sălbatic. (…) Toată dragostea, toate emoțiile, tot ce se putea numi gingășie și patimă în firea de femeie, totul s-a adunat într-o singură simțire; dragostea de mamă. Ea plana lângă copiii săi ca un pescăruș de câmp, cu duioșie, cu patimă, cu ochii strălucind de LACRIMI. Fiii, drăguții ei feciorași erau acum luați de lângă ea și nu-i va mai vedea niciodată! Nu se știe, se poate întâmpla chiar din prima luptă…”
Un lucru e limpede: nici un război n-ar mai avea loc, dacă lumea ar fi condusă de mame.