In anii de început, când e vioi, și vesel și ferm convins de vântul prielnic ce-l împinge spre viața ce-l așteaptă toată dinainte să se-nfrupte, când consideră că soarele răsare doar pentru el și se crede „cel mai cel…”, la un cot de Prometeu și doar doi pași de Dumnezeu, omul în devenire e îndreptățit parcă să tăgăduiască zicătoarea bătrânească: „Nimic nu este întâmplător!” și să afirme, cu îngâmfare, că nu depinde de nimeni – în ceea ce privește parcursul – și că nici un prag nu este de netrecut. Și noi, ceilalți, la cald, suntem tentați să punem întâmplările pe seama unor simple coincidențe, integrate într-un neînțeles joc de noroc al hazardului, abia după o vreme, după o oarecare distanțare față de „întâmplare” realizând că sunt date și indicii ce șoptesc despre o unealtă deșteaptă a Domnului ce ne-a purtat tainic pașii, ne-a strecurat un gând în buzunarele minții, ne-a deschis ochii ori ne-a dat peste cap cu câte o revelație… Cam așa s-a întâmplat și astăzi (potrivire întâmplătoare, sau poate nu) când, în prag de întâiul lui iunie, i-a sosit sorocul la lectură unui volum de versuri achiziționat de la anticariat (e publicat în anul 1963, fără a mai fi – din câte cunosc – de atunci încoace, reeditat), scris de Victor Hugo – singurul pământean condus pe ultimul drum, către Panteon, de două milioane de semeni – și unde am dat peste o poezie emoționantă, ce ține de esența copilăriei, de picurul de eternitate cu care este sfințită și care mi-ar fi produs un vădit sentiment de frustrare dacă n-aș fi avut posibilitatea de a o dezvălui și dărui mai departe, căci sunt idei și imagini ce pot fi descrise numai la superlativ și care nu trebuie păstrate (ar fi păcat!) doar pentru tine.
„Când intră copilașul e râs și bucurie / Și dulcea lui privire se oglindește vie / În ochii tuturor. / Și cea mai tristă frunte și mai împovărată / Se descrețește, pruncul curat când se arată / Zâmbind gânguritor. /// De-i primăvară-n floare sau de-i noiembrie-afară / Și ne-ncălzim cu toții la flacăra sprințară / În sobă scăpărând, / Copilu-aduce viața cu el, ne luminează / Și-l alintăm și râdem, iar mama-l priveghează / Cum calcă, tremurând. (…) Frumoșii-ți ochi, cu-atâtea lumini suave, sfinte, / Mânuța ta curată și veselă, cuminte, / Nu știu să facă rău; / N-ai bălăcit în mâlul lumescului coclaur / Copil bălai, sfânt înger frumos, un nimb de aur / Purtând pe capul tău! /// Ești, printre noi, columba tronând pe arca sfântă; / Picioru-ți încă tânăr, prin țărnă nu se-mplântă. / Porți aripi de azur; / Întreaga lume-ți pare că e-o-ntrebare vană, / În trup și-n suflet totul e fără de prihană. / Nimic nu ai impur! /// Cât de frumos e pruncul zâmbind cu voie bună; / În buna lui credință vrea parcă tot să-ți spună / Prin lacrimile lui. / Uimit, privirea dulce în jurul lui rotindu-și / În sărutări, oricui. /// Prieteni, frați și înșiși dușmani fără tăgadă / Ferește-i pretutindeni în viață să nu vadă. / O, doamne sfânt și viu, / Nici cuib fără de păsări, nici stup fără albine / Nici vară fără pajiști cu roșii flori divine. / Și nici cămin pustiu.” – Poezia „Când intră copilașul…”, din volumul de versuri „Frunze de toamnă” (1831), Victor Hugo.
Iar din finalul cărții, plasat sub semnul „Arta de a fi bunic”, înțeleg să mai extrag două strofe: „Dulci, ochișorii, mâine și-i va deschide-abia; / În somn mi-a prins un deget, umplând mânuța sa; / Iar eu, citesc, cu grijă ca nimeni s-o deștepte, / Gazeta ce mă-njură dând sfaturi înțelepte.” (Ioana Doarme…, 1877, Victor Hugo) și respectiv „De atunci iubesc copiii, iubind copilăria / Cu tot ce are într-însa mai bun decât am eu. / Copilul e iubire și-ncredere mereu / Și-i singura ființă-n viața sumbră, care, / Necunoscând ce-i pizma, e mic și totuși mare!” (Laus Puero – Laudă copilului, 1877, Victor Hugo).
