Flori și fluturi… de iubire

Pe post de îndemn la meditație, încep cu un gând gâlgâind de adevăr: „Fiecare primește un nume când se naște, dar trebuie să fie în stare să-și boteze viața cu un cuvânt care să-i fie sens. (…) Și în clipa aceea își boteză viața Eliberare. (…) Precum Ilie, și ei puteau să-și aleagă un nume: Împăcare, Cumințenie, IUBIRE, Pribegie, existau atâtea nume câte stele pe cer, dar fiecare trebuie să aleagă unul care să-i definească viața.” – Al cincilea munte, Paolo Coelho.

Cu puțină vreme înainte de nașterea lui Iisus Hristos, poetul latin Vergilius, în Bucolicele sale, a zămislit o expresie ce a făcut de atunci încoace, de mii și mii de ori, înconjurul lumii: „Omnia vincit amor et nos cedamus amori” – în traducere: „dragostea învinge totul, iar noi să ne lăsăm învinși de ea”. Și pentru a dovedi supremația iubirii care nu cunoaște obstacole insurmontabile și în fața căreia omul trebuie să se plece, să se supună, a depus mărturie, cu măiestrie, o mignonă cu suflet mare ce ne-a vorbit despre chemarea irezistibilă a iubirii: „Nu, absolut nimic / Nu, eu nu regret nimic / Nici binele ce l-am avut, / Nici răul, totul îmi este indiferent. /// …Toate s-au plătit, s-au uitat / Nu-mi pasă de trecut… / Cu amintirile mele, / Aprind focul… / Și o iau de la zero. /// Nu, absolut nimic / Nu, eu nu regret nimic / Pentru că viața mea, fericirea mea / Astăzi, acestea încep cu tine.” – Non, je ne regrette rien (Nu, eu nu regret nimic), Edith Piaf. Ce altă dovadă de dragoste mai însemnată – produsă doar de pământeanul ce întâlnește chipul iubirii și care realizează, instant și pregnant, ce pierde dacă nu o însoțește – decât lăsarea în urmă a trecutului și luarea, împreună, de la capăt, a vieții, riscând buna situație și reputație; înfruntând prejudecățile și judecățile publice sumare făcute pe celebrul capăt de acuzare: „îndrăzneli vrednice de anatemă”?!

Înspre aceeași concluzie: IUBIREA e limita de sus a golirii de sine, pentru care omul merită din răsputeri să lupte a pledat și un trimis (predicator) divin: „Când IUBIREA vă face semn, urmați-i îndemnul, / Chiar dacă drumurile-i sunt grele și prăpăstioase, / Și când aripile-i vă cuprind, supuneți-vă ei./ (…) Iubirea nu se dăruie decât pe sine și nu ia decât de la sine. / Iubirea nu stăpânește și nu vrea să fie stăpânită; / Fiindcă iubirii îi e de-ajuns iubirea. / Când iubiți, nu trebuie să spuneți „Creatorul este în inima mea”, ci mai degrabă „eu sunt în inima Creatorului”. / Și să nu credeți că puteți croi singuri drumul iubiri, fiindcă iubirea, dacă o meritați, vă va arăta drumul spre ea însăși. / Iubirea nu are nici o altă dorință decât aceea de a se împlini. / Dar dacă iubești și trebuie să ai dorințe, fie ca acestea să fie: / Să te topești și să devii izvor ce susurul în noapte-și cântă; / Să cunoști durerea prea marii duioșii; / Să fii rănit de înțelepciunea iubirii / Să sângerezi de bunăvoie și bucurându-te / Să te trezești în zori cu inima înaripată și să înalți mulțumire pentru încă o zi de iubire; / Să te odihnești la ceasul amiezii și să cugeți la extazul iubirii; / Să te întorci împăcat la ora amurgului; / Și apoi, să dormi înălțând în inimă o rugă pentru cel iubit, iar pe buze un cântec de laudă.” – Vorbește-ne despre iubire, Profetul, Kahlil Gibran.

Și tot în sprijinul altruismului absolut al iubirii a depus benevol mărturie și un proscris, un martir: „Iubești – când ulciorul de-aramă / se umple pe rând, de la sine / aproape, de flori și de toamnă,/ de foc, de-anotimpul din vine. /// Iubești – când suavă icoana / ce-ți faci în durere prin veac/ o ții înrămată ca-n rana / străvechiului verde copac. /// Iubești – când sub timpuri prin sumbre / vâltori, unde nu ajung sorii, / te avânți să culegi printre umbre / bălaiul surâs al comorii. / Iubești – când simțiri se deșteaptă / că-n lume doar inima este, / că-n drumuri la capăt te-așteaptă / nu moartea, ci altă poveste. /// Iubești – când întreaga făptură, / cu schimbul, odihnă, furtună / îți este-n aceeași măsură / și lavă pătrunsă de lună.” – IUBIRE, Cântecul Focului, Lucian Blaga.

Și Sf. Apostol Pavel a binevoit să așeze IUBIREA într-o deplină lumină: „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată.” – Corinteni I (13 : 4), Biblia.

Iar, la final, apare ca oportună luarea unui supliment de declarație pe importanța IUBIRII ca valoare umană și ca sentiment zidit pe dăruirea totală: „Atâta timp cât dragostea îmi va inunda diminețile (…) / Puțin îmi pasă de probleme (…) / Aș merge la capătul lumii… / Aș renunța la țara mea, la prietenii mei… / Aș face orice dacă mi-ai cere. / Doamne, reunește-i pe cei ce se iubesc!” – Imnul dragostei, Edith Piaf