Pe orice chestiune supusă dezbaterii publice, cu atât mai mult dacă este delicată sau complicată, părerile sunt partajate (și chiar etajate) în raport de perspectivele date de punctele de panoramă întrebuințate, căci una se vede de sus și de departe și cu totul altceva din miezul unei probleme; de accentul ce este lăsat să cadă, ca o pată, pe tare sau pe tării; de obiectivitatea și onestitatea persoanei care se exprimă pe marginea ei…, cu o singură mențiune: în orice dispută culpa este comună, chiar dacă nu neapărat egală, iar compromisul e unica cale de atenuare (ori de înlăturare) a diferendelor ivite.
Reprezentări, pe scări…
Cugetul croșetează cu păreri preconcepute, cu rodul experiențelor sale… Personal și poate pentru întâia dată, abia în vara anului trecut, când am avut de făcut un coș de lemn la fântâna dintre pomi, am conștientizat acut și adânc consecințele dezastruoase ale măsurii ministeriale de desființare a școlilor profesionale și de meserii. Atunci, numai după îndelungi căutări am aflat pe cineva să croiască structura de lemn și pe nimeni care să-i facă fântânii un fus și o roată (până la urmă mi-au fost dăruite de un fin de la o fântână dezafectată), bătrânul domn din Susenii Bârgăului (trecut de pragul celor 85 de ani), spre care am fost îndrumat, încetând, de curând, să mai modeleze lemnul, situația constatată conferindu-mi convingerea că, în curând, vom deveni o țară fără meșteri: dulgheri, lăcătuși, instalatori, electricieni, strungari, bucătari…
De multe, depinde formarea unei imagini…
Privind prin prisma de părinte (și, sigur, de fost elev) nu-mi dau seama din care motive (sau interese) i-am vrut pe toți absolvenți de liceu, fără a le așeza însă, la bază, și o calificare profesională temeinică, scopul vădit al studiilor secundare fiind acela de a-i conduce pe palierul universitar, unde situația e și mai aiurea, facultățile vânzând adesea iluzii, așteptări, mari speranțe…, în condițiile în care, de-a lungul ultimelor trei decenii, au fost înființate tot soiul de universități de stat, care la rândul lor au roit și au zămislit extensii pentru studii superioare în toate așezările mai acătării, venind în întâmpinarea baronilor locali care consideră că un oraș nici nu există pe harta țării dacă nu are, printre palate, și o facultate, asemeni snobismului ce șoptește că nu ființezi dacă nu ești vânător, schior, purtător de BMW… Din această perspectivă și privind retrospectiv, mă-ncumet să spun că firescul era odinioară când erau finanțate de la bugetul de stat doar specializările care puteau oferi absolvenților un post și doar în limita locurilor ce se preconizau a se vacanta ori urmau a se înființa, și când concurența cernea serios pretendenții, asigurându-le însă, la final, șanse mari de a ocupa un loc de muncă corespunzător studiilor absolvite. Comparativ cu acele timpuri, astăzi, când producem, pe bandă rulantă, mii de absolvenți de drept, de teologie…, fără a se calcula măcar procentul celor care reușesc să profeseze în domeniul în care s-au pregătit, demersul echivalează cu o deversare, pe apa sâmbetei, a fondurilor bugetare. La ce bun să-i facem pe toți posesori de patalama, numai așa de florile mărului, dacă lipsește utilitatea socială, în prezent întâlnind nu o dată – într-o altă enumerare exemplificativă – absolvenți de transporturi feroviare care lucrează vânzători la chioșcuri, absolvenți de psihologie care trudesc pe șantierele de construcții… Și, pe de altă parte, tot ar fi ceva dacă s-ar decide ca în primării și prefecturi să fie angajați numai absolvenți de administrație publică, urmând a se proceda la fel în toate celelalte unități și instituții publice, posturile urmând a fi ocupate doar cu tineri specialiști, nu cu PCR (Pile, Cunoștințe și Relații), nu cu PS (oameni care cumulează pensia cu salariul). Prin urmare, consider că fiecare absolvent de facultate care nu-și găsește de lucru în specializarea dobândită ori care nu-și află un rost în țărișoara noastră e o mărturie vie de risipă a banului public în cadrul învățământului superior de stat care, încetul cu încetul, a căpătat un contur extrem de generos și care a și erodat piedestalul titlului de doctor (demonetizându-l), acordat chiar și pentru un reprobabil plagiat, și pentru o lucrare care n-are nimic nou și valoros.
Din povestea cu partea plină a paharului…
Subiectul mi-a fost prilejuit și de greva din învățământul preuniversitar – de departe, cel mai frecventat poligon de încercare – unde fiecare decident a dorit, cu tot dinadinsul, să-și marcheze, măcar cumva, trecerea și care a devenit, treptat, o cârpă trântită la ușa societății pentru a-și putea șterge picioarele de ea toți inculții ce se cred „aleșii-cei-mult-prea-luminați”. Și când spun asta mă gândesc la treptele umilitoare pe care au fost așezați acești dascăli în grila de salarizare unitară, la faptul că sunt nevoiți să-și cumpere material didactic din banii personali…
Mulți, pe vârf…, unul mult în vale…
Și cum, acum, mai mult sau mai puțin fățiș, li s-a sugerat greviștilor că beneficiază vara de un concediu plătit de trei luni și încă una în perioada de iarnă-primăvară, arăt că s-ar impune desființarea imediată a acestei percepții publice, căci așa cum în timpul vacanței judecătorești nu se pune lacăt pe ușa tribunalelor, activitatea continuând prin soluționarea cauzelor urgente, prin rotație, de către magistrați, tot așa se poate institui și o vacanță școlară activă, profesorii urmând a fi implicați în organizarea unor cluburi de lectură, a unor ateliere de pictură, a unor campionate de fotbal, de șah…, pe clase, pe școli…; în ținerea unor cursuri de învățare a unui instrument muzical, de prim-ajutor medical, de educație juridică…; în participarea la șantierele arheologice, la drumeții cu scop didactic: biologic, geografic…, în acțiuni de îngrijire a parcurilor școlare și de ecologizare a împrejurimilor… Și lista ar putea, mult și bine, continua, participarea elevilor fiind, desigur, voluntară, dar putând fi răsplătită în anul școlar următor, iar gradațiile de merit s-ar putea distribui pentru activitățile practice desfășurate și pentru capacitatea de a aduna elevi dornici de aprofundare a cunoștințelor dobândite la clasă. Sunt absolut sigur că și părinții ar fi bucuroși să-i știe făcând vara așa ceva, iar celor tineri le reamintesc că dascălii de demult coordonau efectuarea de către elevi a stagiilor de practică agricolă; de creștere, în sălile de sport, a viermilor de mătase; de colectare a materialelor reciclabile; de culegere a fructelor de pădure… Și, de asemenea, nu pot să nu-i amintesc pe profesorii merituoși din zilele noastre ce organizează, în fiecare vacanță școlară, câte o tabără de informatică ori câte o excursie în țară sau în străinătate, fără a considera că timpul astfel petrecut e timp pierdut. Cinste lor și toată prețuirea pentru inițiativă și implicare!
Tot acum a fost readus în piața publică gradul de analfabetism funcțional și, din start, subliniez că nu sunt, nicidecum, de acord cu opinia exprimată de un fost „sus pus”: că nu e treaba școlii să explice la ce sunt folosite integralele și derivatele. Ba dimpotrivă, consider că trebuie tălmăcite elevilor toate sensurile, trebuie descoperite toate aplicațiile practice, iar materia școlară trebuie să pună accentul nu pe memorare, ci pe pe informațiile care pot fi reținute, căci e o diferență uriașă, de pildă, între un profesor de geografie care recită din carte câteva fraze și dă note după capacitatea de redare fidelă a acelor notițe, ce se șterg din memorie încă de a doua zi, și un profesor care predă și examinează elevii exclusiv la hartă, oferindu-le diverse informații și curiozități, dar pretinzând de-a lungul întregului an să cunoască țările, capitalele, peninsulele, insulele, fluviile, lacurile, munții, vulcanii…
Și dacă tot sunt la modă comparațiile, trebuie spus că față de mulți alți funcționari publici, într-adevăr, cadrelor didactice nu le-a fost agățată la statut și interdicția de a face politică, de a desfășura și alte activități, dar cred că alăturat dreptului la o salarizare decentă li s-ar putea atașa și astfel de îndatoriri, tocmai pentru a înlătura și această vulnerabilitate evidențiată de lupa opiniei publice.
Iar ca o formă de respect la adresa lor, ori poate în temeiul dreptului de întâietate, de preemțiune, cred că restul societății ar cam trebui să stea deoparte, permițând dascălilor să lupte pentru câștigarea drepturilor la care sunt îndreptățiți, fără a aglomera culoarul conflictelor sociale prin intrarea în grevă și ieșirea în stradă și a altor categorii profesionale, chiar dacă sunt la fel de justificate nemulțumirile legate de salarizare.