E capăt de toamnă și după ce s-au deschis într-un enorm evantai – sugerând că tot ce impresionează e lăsat la final – culorile s-au stins, treptat, alunecând în nuanțe de „cărămâi”, cum mai zic copiii la cărămiziu, adică de cafea caldă, ciocolată și castane coapte, și într-o suită de șoapte cu rezonanțe de „Mai rămâi, te rog, rămâi…”
Și ce soare bun și blând luminează calea acum!
În grădină, se face dintr-o dată lumină: frunzele cad și le adunăm, plătind umbra ce ne-au dat-o-n vară.
Ultimii fiori, ultimele flori.
În care ne mai scăldăm o dată sufletul, pe-afară, în lumina lucrurilor simple.
Precum luminația ce a trecut.
Doar lumina de la capătul tunelului – speranța reînvierii – niciodată nu trece, așa cum, nu întâmplător, după noaptea cea mai lungă se luminează de ziuă, în zorii Noului An, de Revelion.
Oricum, mirabil de-a dreptul e mugurul în care odihnește lumina viitorului.
Cea pururi limpede ca lumina zilei și dragă ca lumina ochilor.
Căci sfântă e lumina lumii.
„Dacă ai o grădină și o bibliotecă, ai tot ceea ce îți trebuie”, spunea Cicero. Și într-adevăr, nimic nu se compară cu cititul în natură, mai ales că lectura e unicul truc la care putem recurge pentru a trăi, simultan, mai multe vieți, derulate chiar și-n epoci diferite, îndepărtate.
Și tot Marcus Tullius Cicero a afirmat: „Dacă adăugăm unei case o bibliotecă, îi dăm casei un suflet”. Și totuși: câte cărți necitite, câți munți necuceriți…, cu mâinile ridicate deasupra capului: „Alege-mă pe mine, pe mine!”
Fiindcă biblioteca nu e doar o colecție de cărți, ci o fereastră către lină lumină.
Iar în Mediaș am aflat și o bibliotecă în aer liber, cățărată pe vechiul zid al cetății.
Unde cărțile îndeamnă trecătorii: „Veniți de luați lumină!”
