Trupul ațipit și dezgolit al salciei e primul care tresare la sărutul delicat al soarelui de primăvară, înfiorându-se într-un surâs, duios, de mâțișori. Acești amenți, cum se numesc ei de fapt, fac parte din suita micilor minuni cu care noul an ne răsfață de dimineață, mâțișorul fiind cel dintâi mărțișor ce vestește miracolul renașterii naturii.
Cu o denumire nu prea onorantă: Salix Caprea, și purtând veșminte comune, de duzină, peste an, salcia sălbatică este acum „gătită” și pregătită de marea gală a stagiunii de primăvară. Fiecare ram, fiecare vlăstar, și l-a împodobit cu grijă, cu gingășie, în inflorescențe cu tente argintii, ce devin treptat predominant aurii. Spre deosebire de spicele lungi și mlădioase ale mâțișorilor de nuc (brun-închise), de alun (galben-verzui), de mesteacăn (cafenii) și de arin (roșiatice), cei de salcie sunt speciali, sunt de-a dreptul diafani, având aspectul unor mici capsule, rotunjoare, cu perișori moi, mătăsoși, asemenea pisoiașilor, de unde și numele popular, de alint, ce i-a fost acordat.
În creația literară a ieșencei Otilia Cazimir, supranumită poeta sufletelor simple, aflăm și o poezioară intitulată „Mâțișorii”:
„A ieșit răchita-n drum
Ce-o mai fi și asta, oare,
Că-i din cap până-n picioare
Numai motocei de scrum?…
Cu mlădițele plecate,
Stă pe loc și se socoate,
S-ar întoarce – nu mai poate,
S-ar ascunde –
N-are unde!
I-e rușine de copii,
Că din muguri aurii
I-au ieșit, în loc de flori…
Mâțișori!”
Salcia ne îndeamnă sufletul la înflorire. Nimic nu se compară cu un suflet înflorit (fericit), pliat pe un răsuflet înmiresmat, invadat de optimism, de exuberanță, îmbăiat în bucuria de a trăi frumos, elegant, vibrant, deplin…
Și Adrian Păunescu are un poem, boem, de pătimașă primăvară:
Aștept primăvara:
vreau să fiu dus de-un pluton suav
la primul zid și împușcat cu muguri
și când voi muri să-mi înflorească toate rănile,
să vină toate albinele la rănile mele
și să mă transporte pe aripi
către tărâmul de polen unde merită să ajung
cu flori cu tot, cu tristețe cu tot,
cu primăvară cu tot,
acum și-n veacul vecilor. (Plutonul)
Să ne bucurăm de fiecare semn de prietenie pe care primăvara ni-l face, șugubeață, cu ochiul.
