O fi mers și altcineva pe aici, că urme n-a lăsat, nici cât aripa ce trece-n zbor ?
Se spune că orice parcurs de viață aduce, întrucâtva, a călătorie cu trenul, în care, simultan, unii urcă și alții coboară, în care se vrea mereu mai în față și se dau bătălii acerbe pentru un loc la fereastră.
În vagoane, se urcă pe rând, la soroc, și se coboară pe sărite, după cum e scris în frunte sau scrijelit în palmă, ori poate alandala, după noroc, controversele vizând nu doar durata și modalitatea de ieșire de pe scenă, ci și destinația, dar asta e o cu totul altă poveste, de spus sus, seara, pe creste.
Și din câte se pare, privind cruciș în depărtare, algoritmul folosit de Domnul nu-l poate desluși nicidecum omul, dar în lumina străvezie a aparențelor, formula de calcul folosită pentru excluderea din lot nu e bazată exclusiv pe calitate ori pe echitate, iar biletul primit la ghișeul văzduhului, la plecare, nu-i însoțit de garanții (în caz de corectă întrebuințare), și nici marjă (ori plasă) de siguranță n-are, pierzându-și câteodată, pe dată, valabilitatea.
Morala recomandă cumințenia, ce poate fi probată într-un colț de compartiment, prin genunchii regulamentar adunați – și acoperiți – pe care se află o carte, un croșet…, dar o astfel de ținută rezervată, echilibrată nu e gratificată cu o coborâre din garnitură, pe un impecabil covor roșu, după nonșalanta din același leat, ce a stat, neîncetat, picior peste picior (schimbându-le, periodic, cu încetinitorul), cu un surâs languros tivit prin nourașul țigaretei, ori care și-a expus nurii, hohotind, pe geamul larg deschis sau care s-a cuplat pe modulul de rulare, în vagonul „de culcare”. Și nici cel care și-a făcut viză de flotant în vagonul restaurant și care atunci când ajunge „acasă”, izbindu-se de pereții celor zece cărări, partajează, de-a valma, palme la toți „cei ai lui”, de sunt nevoiți să doarmă chirciți pe culoar, nu e sancționat cu plecarea înaintea celor cumpătați, a soților și taților așa-zis adevărați. Și nu doar că vor pleca după, ci o fac senini, în somn, după ce pupă suta de ani. Și ca tabloul să fie și mai încețoșat nici ucigașii rămași neprinși, nici semenii care fac semne deocheate, cu degetul, către cei de jos și către cel de sus, nu sar rapid din contemporaneitate, din tren azvârliți.
Și vai, ce forfotă e în fiecare vagon, căci pentru merite evidente ori pentru câțiva galbeni strecurați în palma șefului de tren, o parte, entuziastă – uitând de efemeritate -, înaintează cu cățel și cu purcel la clasa a I-a, încrucișându-se cu decăzuții din drepturi, din funcții, din avuții…, ce afurisesc, scrâșnind din dinți, în fața declinului. Iar când cel care doarme, iepurește, cu capul pe bocceluța cu suveniruri, ca nu cumva să i-o fure careva, la un brânci, dat de împrejurări, iese iute în decor, fără o prealabilă înștiințare, un altul, abil de mână, o va lua în stăpânire și o va pune în plasa sa de bagaje pe care stă scris, în majuscule și cu pana lăcomiei: „Proprietate privată! Nu vă apropiați!”, trăind cu speranța că mai are înainte mult și bine, uitând de principiul că nimic nu poate lua cu el în subteranul ce duce către cer și de regula că jucăriile, toate, rămân în tren.
Hilară e și plecarea, prea puțini fiind cei care, la semnul discret al sorții, se apropie de ușă și, mulțumiți de cât și cum a fost, pășesc către veșnicie, cu ochi scânteind de recunoștință, majoritatea, deși somați, prin megafon, se leagă de „banchete” cu șireturile sufletului, implorând isteric încă una bucată zi, deși nu prea e sigur că ar știi la ce anume s-ar putea, cu folos, folosi. Iar după fiecare debarcare, numele și imaginea celui care a călătorit pe locul trei din vagonul doi, de pildă, sunt îngropate-n uitare, pe măsură ce dispare, după caz, adâncitura din fotoliu, izul de parfum ori de tutun, o pungă goală sau un capăt de ață, cojile de la semințe, notițele cu lucrurile de făcut…
Și în timp ce ideile abia-ncolțite se întrupau sfios în cuvinte, mi-am adus subit aminte: „În zadar le scrii în piatră și le crezi eternizate, / Căci eternă-i numai moartea, ce-i viață-i trecător. / Și de aceea beau paharul poeziei înfocate, / Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebări nedezlegate / Să citesc din cartea lumii semne, ce noi nu le-am scris. / La nimic reduce moartea cifra vieții cea obscură, / În zadar o măsurăm noi cu a gândirilor măsură, / Căci gândirile-s fantome, când viața este vis.” – Memento mori, Mihai Eminescu, un poem, ce odată lecturat, te cam dă peste cap și-ți pune automat degetul pe butonul de resetare viageră, de selectare a priorităților sau, după caz, de deselectare a dorințelor.
Și apropo de capătul de linie, singura chestiune sigură, am citit despre cenușa diseminată din înaltul cerului peste munții iubiți îndelung, am auzit și despre câini care, presimțind apropierea apusului, urlă nopți în șir, cerând pe această cale eliberarea, după ani petrecuți în lanț, și dreptul de a muri singuri, departe de casă și am văzut, deunăzi, pe gruiul din Gura Bretei (lângă șoseaua ce curge între Șintereag și Chiraleș), un loc ce oferă perspectivă în veșnicie și o panoramă asupra deșertăciunilor – sub acest titlu fiind publicat și poemul eminescian. Cum însă, uitarea s-a așternut temeinic, de-a lungul a aproape două veacuri, pietrele cioplite întâlnite nu-mi pot destăinui dacă pe dâmb e un mormânt ori doar un Remember, menit să evoce impermanența vieții. Dar cum aceste pietre au puterea tainică de a te trage de mâneca mâinii care știe numai să adune, să se răzbune…, ce bine ar fi dacă s-ar putea institui, ca o condiție prealabilă judecății – cum a fost și cerința medierii, la care prostește s-a renunțat, a obligației părților de a sta – nu de a discuta – timp de un ceas și neapărat împreună, pe o astfel de colină, cu privirea ațintită pe craniul acoperit de licheni și proiectat pe pământul peticit, felurit împărțit.
Recurgând la dicționar, am realizat că monumentul a fost ridicat, în anul 1841, în amintirea lui Odon (echivalent cu Edmond), de către părinții Bardotz Elek și Fekete Agnes (cel mai probabil fiica lui Fekete Samuel – groful care a edificat în anul 1812 castelul în stil baroc din Șieu-Odorhei), întreg domeniul trecând apoi în proprietatea familiei nobiliare franceze Desbordes, care în timpul Revoluției Franceze s-a refugiat în Transilvania, stabilindu-se pe Valea Șieului. Și arborele genealogic e de natură să te-ndemne: „Adă-ți aminte de moarte!”, dar și Justiția întrebuințează un Memento mori, poate cel mai reprezentativ dintre toate și care nu se folosește de nici o simbolistică imagistică de tip sicriu, clepsidră, flori ofilite…, pentru a exprima efemeritatea: extrasul desfășurat de carte funciară, a cărui înșiruire de proprietari te ajută să înțelegi – și să accepți – că fiecare dintre numele consemnate acolo a reprezentat o simplă verigă în lanțul bicisnicului timp și că, spre deosebire de bunurile mobile unde transferul se face prin plata prețului și înmânarea lucrului (cum e la târgul de antichități, fără a se mai știi însă prin câte mâini anonime a trecut), la imobile, sunt necesare o serie de acte oficiale – în fapt, semne de aducere aminte – ce relatează, în chip cronologic, inerentul efect evolutiv al schimbărilor aduse modificărilor care au revizuit, adăugit…
Și cum tata a fost – și cu siguranță a rămas – un suflet prietenos și de vorbă bucuros, sunt sigur că deja s-a dus și i-a spus: „Măi Odon, te-a pomenit Don…”, diminutiv desprins din Macidon, pe care am fost apelat în prima parte a copilăriei.
