Nu din dorința de a înduioșa sau de a întrista consemnez aceste gânduri, ci dintr-un profund respect și ca o formă de protest împotriva împingerii sub preș, a preșului uitării, a unor file de istorie ce ar trebui păstrate mereu aproape sub pleoapa minții, ca un turn de veghe de unde trecutul limpede se vede și, deopotrivă, viitorul ce pare în stare să recidiveze în aceleași grosolane greșeli.
E Duminica Tuturor Sfinților. Țăranul român a poreclit-o mult mai sugestiv: Duminica Sfinților Mărunți. E o zi specială, nu de sărbătoare, ci de pioasă aducere aminte, dar ca importanță o așez imediat după marile praznice de peste an, căci e duminica alocată anonimilor cu traiul tăcut, imaculat și înmuiat în sublimul simplității.
Și să știți că sunt sfinți feluriți, mare parte „neștiuți” și „ne(re)cunoscuți”. Câtă frunză și iarbă sunt peste tot în lume, în și pe pământ, căci suferința sfințește, purifică, iar simpla faptă de a căra crucea grea pe Golgota Vieții, cu răbdare și resemnare, înseamnă și dezlegare, și înălțare…
Printre ei, și cu toți așezați roată la un loc, își macină veșnicia și sfinții marilor războaie, martiri ale căror jertfă inocentă, impusă și inutilă, din scârbă și suspinare, ori doar pentru a nu întuneca, cumva, starea de bine, omenirea încearcă s-o îngroape adânc în dosul minții, fără a trage și învățămintele cuvenite.
„De șase mii de ani războiul / Încântă neamuri bătăioase, / Și Dumnezeu mai pierde vremea / Să facă stele, flori frumoase! ///// În van dau sfaturi cerul, crinii, / Și cuibul cald primăvăratic, / Nu, n-a scăzut vreo nebunie / În omul pururi crunt, sălbatic. ///// Vărsări de sânge și victorii / Sunt râvna noastră cea mai-naltă; / În urma tobei, gloata neagră / Ca turma după clopot saltă. (…) Oțelul fulgeră: noi, palizi / Țintim în frați, din carabine, / Și ne dezlănțuim siniștri / Prin fum de tun. Și pentru cine? ///// De dragul unor-nalte fețe / Ce, după-a voastră-ngropăciune, / Și-or face schimb de politețe, / Când putreziți în gropi comune. (…) Nu-i neam să-ngăduie pe altul / De el alături să trăiască: / Și ni se suflă îndârjire / În vrajba noastră cea prostească. ///// „Un rus e! Dă-i la mir, împușcă-l! / Slovac e! gâtuie-l, dușmanul!” / Și pe dreptate. Omul ăsta / Nu-l poartă alb, ca noi, sumanul! ///// Pe cestălalt îl stingi din lume / Și pleci cu cugetul senin, / El e făptașul unei crime: / Născut e dincolo de Rin. ///// Rosbach! Waterloo! Răzbunare! / Buimac de vorbe ce fac larmă / Își pierde omul picul minții, / În planuri ce ucid și darmă. ///// … Și s-ar putea visa sub ramuri, / Bea apă din fântâni curate, / Iubi, ruga-n genunchi în umbră – / Mai dulce-i să sugrumi un frate. (…) Și zorii iată, râd pe țarini! / … O, da, mă mir, cum pot să fie / Mâini ce mai-nalță arma cruntă – / Când a cântat o ciocârlie!” – Victor Hugo, poezia „Războiul”, din volumul „Cântecele străzilor și ale pădurilor”, 1865.
Totodată, din grabă și de atâta amar de sfadă, nu zărim, înveșmântate în straiele smereniei, cum se strecoară printre noi suita de suflete, sfințite-n cicatrici, ce fac minuni după minuni, sporind pâinea și alungind ciorba ca să-și vadă, seara, pruncii sătui.
„ – De unde vii? / – Dintr-acolo. / – Și încotro te duci? / – Nu știu. / – Nu știi cine ești? / – Suntem niște bieți oameni plecați în pribegie. / – De partea cui ești? / – Nu știu. / – Ești cu albaștrii? Ești cu albii? Cu care dintre ei? / – Sunt cu copiii mei. / Tăcură cu toții un timp. (…) Sergentul scoase din buzunar o bucată de pâine cazonă și-o întinse mamei. Femeia frânse pâinea în două și o împărți plozilor. Micuții începură să o îmbuce cu lăcomie. / – N-a păstrat nici o fărâmă pentru ea, bombăni sergentul. / – Nu i-o fi foame, își dădu cu părerea un soldat. / – E mamă, spuse sergentul. ” – Victor Hugo, romanul „Anul 93”.
„Ce oameni excepționali trec pe lângă noi, anonimi și noi admirăm prostește atâția neghiobi, numai pentru că au vorbit de ei presa și opinia publică.” – Mircea Eliade