Plec la drum redând dintr-o rugă rostită, în fugă, de o fostă colegă de birou, cu titlu prealabil și doar atunci când urma să facă un lucru care nu era tocmai „cușer”: „Nu mă bate Măicuță Sfântă, că și eu sunt a ta și nici nu-s copilă așa de rea...” și voi continua zicând că-ntr-adevăr Fecioara Maria l-a adus pe lume pe Iisus, dar azi mă rezum să spun doar câteva cuvinte despre omul care a creat Crăciunul și despre toți ceilalți care, de-a lungul timpului, au înfrumusețat și au îmbogățit sfintele sărbători de iarnă.
„ Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toți, tot atât cât suntem de binecuvântați!” –Charles Dickens, Colind de Crăciun
Când vine vorba despre Spiritul Crăciunului, musai trebuie aplaudat la scena deschisă a lumii Charles Dickens care, prin celebra de acum „A Christmas Carol”, publicată pentru prima oară la data de 19 decembrie 1843, a jucat un rol de prim rang în reinventarea acestei sărbători ca una impregnată de veselie, de bucurie, de bunătate…, până la momentul menționat fiind sărbătorită într-o manieră și atmosferă sobră, solemnă.
Și dacă și marele Nicolae Steinhardt se „cumineca” în fiecare Ajun de Crăciun cu această minunată nuvelă, nu cred că ar fi deplasat ca și anul acesta să redau un fragment: „Sunt o mulțime de lucruri, mărturisesc, de pe urma cărora aș fi putut trage vreun folos, fără să fi profitat totuși, răspunse nepotul; printre altele și Crăciunul. Cel puțin am privit totdeauna ziua de Crăciun, când a revenit (lăsând la o parte numele său cel sfânt și originea sa dumnezeiască, dacă astfel de lucruri pot fi lăsate la o parte când te gândești la Crăciun), ca pe o zi frumoasă, o zi de îngăduință, de iertare, de milă, de bucurie, singura în calendarul lung al anului când știu că toți, bărbați și femei, par a-și deschide printr-un consimțământ tainele inimilor și par a vedea în oamenii cei mai prejos de ei adevărați tovarăși pe drumul morții, iar nu o altă rasă de creaturi, călătorind spre altă țară a făgăduinței. De aceea unchiule, deși nu a pus în buzunarul meu nici cel mai mărunt ban de aur sau de argint, cred totuși că sărbătoarea Crăciunului mi-a făcut mult bine și îmi va face. Așa că repet: trăiască în veci Crăciunul!” – Charles Dickens, Colind de Crăciun
Ca atare, poate că s-ar cuveni să conștientizăm că ziua de mâine ne aparține pentru a deveni mai buni, iar Crăciunul ne dăruiește, în fiecare an, șansa și speranța de a ne schimba viața într-o așa măsură încât, peste doar câțiva ani, să putem spune: „Nu mai sunt același om care am fost. Nu voi mai fi omul care am fost… Voi cinsti Crăciunul în sufletul meu și mă voi strădui să-i păstrez cultul în tot timpul anului. Fie binecuvântat Cerul și Crăciunul pentru binefacerile lor!” – Charles Dickens, Colind de Crăciun
Peste sfintele sărbători de iarnă și colindele presară un praf fin de bucurie: „O ce BUCURIE mare, / La creștini e sărbătoare, / Astăzi s-a născut Iisus / Împărat din cer adus” sau „Dacă-n fiecare zi, / Crăciunul ar veni, / Ce BUCURIE ar fi, / Dacă-n fiecare zi, Crăciunul ar veni, Mai BUNI poate am fi, / Ce BUCURIE ar fi”. O atare stare spirituală induc și colindele clasice: „Domn, domn să-nălțăm, / Și ne aduce BUCURIE, / Domn, domn să-nălțăm, / Pace, har și veselie...” sau „Astăzi s-a născut Hristos, / Mesia cel luminos, / Lăudați și cântați, / Și vă BUCURAȚI...”. Și în colinda „O, ce veste minunată” se consemnează că „Păstorilor din câmpie / Le vestește-o BUCURIE, / Că-ntr-un mic lăcaș, / Din acel oraș, / S-a născut Mesia...”, sentimentul de mulțumire vie, de satisfacție sufletească, de veselie izvorâtă din vestea cea bună… constituind temelia tuturor colindelor cântate pe la case: Deschide ușa creștine, Am plecat să colindăm, Din an în an, Sus la poarta raiului, Steaua sus răsare, Florile dalbe, Trei păstori, Ziurel de ziuă, necunoscuții lor ziditori dăruind, fără să știe, o aură de magie Crăciunului. În cartea „Sărbătorile la români”, Tudor Pamfile arată cum se da cep, pe timpuri, colindatului: „Sculați gazde, nu dormiți, / Că vă vin colindători, / Pe la uși, pe la cetori, / Sara pe la cântători. / Nu v-aducem nici un rău, / Făr pe bunul Dumnezeu…”, dar și cu ce urări se încheia: „Seara de astă-seară s-o ajungem la mulți ani cu pace și cu sănătate! Bună-seara de Crăciun! În ce voie vă aflați? ”, răspunsul gazdelor fiind următorul: „În voia cea bună! Cu dumneavoastră dimpreună!”
Separat țin să aduc un elogiu omului care a compus Silent Night, ce a intrat deja în patrimoniul universal, fiind tradusă și intonată în toate limbile pământului. Și pe bună dreptate, căci acest cântec reprezintă o adevărată odă adusă nașterii și care merită închinată tuturor mamelor din lumea largă: „Noapte de vis, / Timp prea sfânt, / Toate dorm, pe pământ, / Doar două inimi veghează, / Pruncul dulce visează, / Într-un leagăn de cânt, / Într-un leagăn de cânt. /// Noapte de vis, / Timp prea sfânt, / Dumnezeu, râde blând, / Pieptu-i varsă iubire, / Lumii dă mântuire, / Pace aducând, / Pace aducând. /// Noapte de vis, / Timp prea sfânt, / Păstorași, vin cântând, / Îngerii cântă Aleluia, / Lumii vestesc BUCURIA, / Domnul e pe pământ, / Domnul e pe pământ”. Am mai spus, dar nu voi înceta să mă repet: fiecare naștere e îmbăiată în „dumnezeire”, iar mamele sunt singurele ființe de pe pământ vrednice de apelativul „Înalt Prea Sfințiile Voastre”.
Revin la poteca de pe care m-am abătut un pic și subliniez că la farmecul sărbătorilor de iarnă și-au adus aportul și toți cei care au creat, au păstrat și au dat mai departe viflaimul sau irozii -o scenetă ce relatează Nașterea Mântuitorului, vestea fiind răsfirată-n lume de către cei trei magi: Gaspar, Melchior și Baltazar; turca, cu nelipsitul „ța-ța-ța, căpriță ța…”, amintită de Kadar Jozsef (Folclor românesc din Nordul Transilvaniei) ca o datină străveche în Ileanda Sălajului; „umblatul cu ajunul” („Bună dimineața la Moș-Ajun, / Într-un ceas bun! Ne dați, ori nu ne dați? / Că de noi nu scăpați...”); „uratul”, inspirat din realitate, din imediata vecinătate : „Doi ură, doi fură, / Doi cotrobăiesc prin șură, / Doi la putina cu curechi, / Doi trag scroafa de urechi, / Hai mai mânați măi / Și sunați din zurgălăi” – din Bucovina mamei. În Folcloristica lui Bogdan Petriceicu Hașdeu dăm și peste eterna „Sorcova, vesela / Peste-vară, primăvară, / Să-nfloriți, să mărgăriți, / Ca un măr, ca un păr…”, scriitorul subliniind vechimea milenară a acesteia, diferențele față de versiunile actuale fiind nesemnificative, iar de cursă lungă este și plugușorul :„Aho, aho, copii argați, / Stați puțin și nu mânați, / Lângă boi v-alăturați / Și cuvântul mi-ascultați! S-a sculat mai an, / Bădica Traian... ”, aceste străvechi strofe fiind culese de către Vasile Alecsandri și incluse în importanta sa colecție de poezii populare.
Au inventat Crăciunul și cei din Livonia (Estonia și Lituania de astăzi), căci de acolo provin primele dovezi despre decorarea bradului (realizată însă în mediul său natural), la sfârșitul secolului al XIX-lea numai în orașele din Germania era întâlnit bradul împodobit ca pom de Crăciun, abia ulterior tradiția rostogolindu-se înspre alte popoare. La cucerirea pământului de către brăduțul „înstruțat” a contribuit și August Zarnack care în anul 1819 a compus prima strofă a colindului „O brad frumos” (în germană „O Tannenbaum” – o veche melodie populară din Silezia), celelalte două strofe datând din anul 1824, creația lui Ernst Anschutz.
Și poeții au creat Crăciunul. Și nici nu pot închipui cât de seci și de sărace ar fi aceste sărbători fără Moș Crăciun, cântat chiar și într-o cunoscută colindă: Moș Crăciun cu plete dalbe.
Și încredințat fiind că numai cei cu inima încrețită de gheață ori pe care viața i-a făcut nesimțitori precum o bâtă uscată sunt capabili să fie ironici ori să rămână reci la poeziile copilăriei scrise de Otilia Cazimir (Uite, vine Moș Crăciun, La drum, Moș crăciun…) și Elena Farago (Scrisoare lui Moș Crăciun, Moș Crăciun…), îmi îngădui să redau integral o poezie scrisă de un mare poet ardelean: „Dragi copii din țara asta, / Vă mirați voi cum se poate, /Moș Crăciun, din cer de-acolo, / Să le știe toate, toate. /// Uite cum: vă spune badea… / Iarna-n noapte, pe zăpadă, El trimite câte-un înger, La fereastră ca să vadă… /// Îngerii se uită-n casă / Văd și spun, iar moșul are / Colo-n cer, la el în tindă, / Pe genunchi o carte mare. /// Cu condei de-argint el scrie / Ce copil și ce purtare… Și de acolo știe Moșul, Că-i șiret el, lucru mare.” (Crăciunul copiilor, Octavian Goga). Și cum mi se pare parcă prea puțin, cu scuzele de rigoare pentru că nu îmi respect promisiunea, o să mai consemnez o poezie scrisă de același poet: „Moș Crăciun cu barba albă, / Moș Crăciun cu traista plină, Vechi stăpân atât de darnic / Al copilăriei mele. /// Azi la noi în sat te-așteaptă / Toată casa cu lumină / Cu colinde și cu cântec / Și cu crai, cetăți de stele. /// Să cobori și-n seara asta / Sol bătrân de gânduri bune / Toți te-așteaptă-n sat la mine, Du-te, du-te, Moș Crăciune! /// De nu ți-o fi peste mână, / Treci și pe la casa noastră. Tu, măcar o rază-n suflet / Îi trimite pe fereastră.” ( Moș Crăciun, Octavian Goga). Și dacă tot am pătruns cu gândul, cu amintirile pe făgașul fascinant al copilăriei vă îndemn să redevenim copii, chiar și numai pentru o singură zi, bucurându-ne, ca odinioară, de fiecare „colindiță” și de fiecare „nimicuț” care scânteia în pomul de Crăciun.
Și închei tot cu un vers, zămislit la începutul secolului trecut și desprins din poezia „Florile dalbe” aparținând doamnei Elena Farago: „… Și mai ales în iarna asta lăsați copiii să colinde!… / Să nu se-nchidă nici o poartă în preajma lor și nici un semn, / Să nu-i oprească din curajul și sfântul datinei îndemn; / O, mai ales în iarna asta lăsați copiii să colinde!…”
