Sâmbăta trecută, după ce am trecut din Valea Bârgăului în Valea Ilvei, prin Pasul Stâmba, iar mai apoi din Valea Ilvei în Valea Someșului, peste dealul ce desparte Poiana de Maieru, prin Pasul Purcioaia, odată ajunși pe firul principal al râului Cormaia, am cârmit-o dreapta pe Valea Pleșii, părăsind mașina imediat după mănăstire, deși se putea încă mult și bine urca. Nici nu am ales drumul ce duce șerpuit, printre gospodăriile de munte, către culmea ce dă spre măiereni, vegheată de Vf. Porcului, ci am apucat-o spre stânga, pe un ogaș, pe alocuri spălat de torenți, pe Fața Pleșii, înspre Muntele Cornu Arșiței care, chel fiind, oferă perspective largi și luminoase.
De data asta, poate și pentru că am fost în drumeție doar noi doi: Eu și Ea (adică doamna mea)- putând pune astfel accentul pe conversația delicată, în șoaptă și pe contemplare -, dar și pentru că boarea de vânt era efectiv încremenită de atâta amar de frumusețe, am avut parte, în cele câteva ore petrecute pe acest picior de munte, de o tihnă adânc înfiptă în liniștea lăsată peste lume, ca un capac peste cratița cu tocănița de culori.
Și cum calea pe care am urmat-o, la urcare, ne-a condus la câteva case-n câmp, închegate din bârne prinse-n cetori, cu odaie, șură și grajd așezate sub același hăizaș de draniță, gândurile mi-au stăruit și către bătrânii satelor de altădată, ce s-au strecurat treptat – și tiptil – din astă lume, și care nu puteau intra împăcați pe iarnă dacă n-aveau podul încărcat cu cucuruz; o putină cu curechi în beci, lângă baraboi; în cămară, o ladă rasă cu fărină; o bărbânță de brânză bătută, o alta de lapte acru și câțiva litri de oloi, din ăla bun, de bostan; în grajd musai o vacă cu lapte, iar în cotețe câteva găinuțe și un porc de pus în garniță, la Ignat. Vorba lor: „Fă, cum trebuie, ce-ți stă în putere și încolo, lasă vrerea Domnului să fie…”
În timpurile astea, de toamnă târzie, bunul-gospodar, cel cunoscut în copilărie, mai avea de arat ogoarele cu semănăturile de toamnă și de cărat, la casa din sat, jupcii de pe mălăiște, câteva clăi de fân și vreo două-trei care de lemne pentru foc. Doar câteva lucruri de împlinit, dar chiar dacă se afla la coarnele plugului ori în fața carului tras de boi (ce exercițiu nemaipomenit de răbdare!!!), „împceleca roata” (timpului), ședea țintuit locului ori cu mâinile adunate pe bota cu măciulie, lângă turma de oi, și se minuna: „Doamne mândru-i și cum toate se vâjăsc…” Și într-adevăr, nuanțele naturii se armonizează, se completează, trec grațios din una în alta, fără a risca să devină stridente, singur soarele făcând culorile mai intense ori mai pale.
Asemeni bătrâneții înțelepțite, și toamna, cu zările limpezite, cu seva astâmpărată și după ce a probat, dând rod bogat, s-a GĂTIT și, cu migală, și-a preGĂTIT ultima impresie.
Neîndoios, e vrednică să o vedeți, iar dacă, cumva, vremea, vremurile ori vârsta nu vă mai permit să vă bucurați de munte, nu uitați că un feeric fond multicolor așteaptă și în parcul din „obor”, al târgului și al cetății de odinioară.
Și cum până la primăvărucă (vorba țăranului român), vopselele vărsate peste pământ vor fi terne și restrânse, vă invit la hramul frunzelor pestrițe: Veniți de luați… culoare!
