Ori de câte ori le întâlnesc pe cale, cu prilejul pelerinajelor făcute prin pădurile patriei, aceste „mere otrăvite”, terne sau viu colorate, îmi aduc cu nostalgie aminte de bibelourile copilăriei și de o cunoscută poezie: „Iubire, bibelou de porțelan, / obiect cu existență efemeră / te regăsesc pe aceeași etajeră / pe care te-am lăsat acum un an… ” (Ion Minulescu).
Sculptate în lemn sau marmură ori confecționate din porțelan, metal, sticlă colorată, ipsos sau teracotă arsă, acestor obiecte miniaturale, deși lipsite de orice utilitate și valoare artistică, le revenea un decisiv rol decorativ în strădaniile de înfrumusețare a încăperilor din cenușiile blocuri comuniste, reușind să facă diferența prin picăturile de culoare cu care punctau decorul și să ofere motive de mare mândrie deținătorului.
Ele sunt micile bijuterii prinse la piciorul pământului și, totodată, ecoul bibelourilor ce ne-au captivat cândva atenția.
Și etimologia cuvântului bibelou este fascinantă, el fiind preluat din limba franceză unde cuvintele beubelet și bibelot au același înțeles, de ornament, ambele avându-și obârșia în termenul belbel ce înseamnă jucărie sau altfel spus: frumosul dublat, pus la pătrat, dat fiind compunerea ultimului cuvânt menționat.
Marea majoritate a celor aflați astăzi pe palierul mediu de vârstă am crescut cu privirea ațintită pe reproducerile lucrurilor presărate pe pământ, în apă și în văzduh: mirese așezate printre flori, balerine pline de grație, violoniști cu ochii închiși de atâta încântare artistică, țărăncuțe având câte un ulcior pe umăr, pitici cu pipa-n gură, pescari cu undița-n mână și o sumedenie de pisicuțe, cățeluși, căluți, căprioare, ciupercuțe, peștișori, păsărele… Și cum bibelourile erau expuse pe etajeră sau aliniate pe mobilier ori pervazul ferestrei, odată ce eram ridicați în brațe întindeam mânuța cu lăcomie înspre ele. Bibelourile au reprezentat prima tentație de a apuca și de a îmbuca, și tot datorită lor am auzit pentru prima dată expresia : „Nu e voie! Iei na-na!”, însoțită de gestul clătinării iute a degetului mamei pe verticală. Chiar dacă s-a mai întâmplat să luăm câte o pălmuță pentru că am lăsat tigrul fără coadă ori peștele fără aripioare nu trebuie nicicând să uităm că prin mijlocirea acestor bibelouri l-am cunoscut pe „ham-ham”, am descoperit „ciupelca” și am realizat măreția și nemărginirea lumii, făcută sau ivită din neant… aspect care este dintr-o următoare poveste.