Un profesor de liceu își „gratula” elevii cu expresia: ,, prost să fii … noroc că eşti ’’. Un meşter de case obișnuia să spună: ,, decât mare şi prost, mai bine mic şi tăntălău ’’, iar într-un compartiment de tren, în cursul unei conversaţii, un călător a rostit replica: „dacă eşti prost de mic, când eşti mare numa’ te joci ’’. De curând, cineva, mai hâtru, făcând referire la odrasla sa, a zis ironic : „ e urâtă și proastă, dar e a noastră”.
Despre prostia omenească multe s-au spus, şi tot cam pe atâtea s-au scris. Pe seama ignoranței s-au pus fel de fel de fărădelegi ori fapte necugetate. Este dificil însă de trasat o mejdă clară, precisă, între prostia situată la limita imbecilităţii şi anumite forme de nebunie, la temelia amândurora, aflându-se adesea, ineditul şi stupiditatea.
Dificultăţi poţi întâmpina şi în trierea proştilor veritabili, de proştii prefăcuţi. Cei din urmă mimează că înţeleg greu şi uită repede ce au învăţat, că putinţa lor de pricepere e foarte limitată. Această strategie, ce pare neghioabă, le permite totuşi, să savureze în tihnă lenea, evitând împovărarea cu sarcini şi responsabilităţi. Pericolul pe care îl paşte însă, pe pretinsul prost, constă în aceea că practicând îndelung această partitură, va uita la un moment dat să mai iasă din rolul pe care îl joacă, devenind prost de-a binelea, profesionist.
Savuroasă e şi prostia pliată pe un pat de incultură. O astfel de prostie nu te irită însă. Nu te agasează. Pare nevinovată şi chiar zâmbeşti cu înţelegere când auzi în sala de judecată: „ M-a lovit fără motiv de mi-am pierdut pe dată conştiinţa (cunoştinţa), dar acum e penibil (pasibil) de pedeapsă.”
Nu ştiu dacă este permisă (sau temeinică) includerea snobilor în categoria proştilor. E posibil să fie o categorie distinctă, dar alergia pe care o provoacă e una similară. Astfel de oameni cresc în ochii lor şi trăiesc cu impresia că sunt valoroși, pentru că poartă numai haine de firmă, deţin acareturi la mare modă ori se preumblă tacticoşi, în fine scumpeturi auto. Și gusturile și pasiunile, le sunt supuse aceloraşi false şi formale exigenţe estetice. Sunt mânaţi de meschina dorinţă de a fi cu tot dinadinsul deosebiţi, de a ieşi în evidenţă, de a fi incluşi în tagma celor prețioși, inclusiv deţinători de multiple titluri academice, posesori de motociclete scumpe şi arme de vânătoare rarisime, consumatori de sejururi turistice exotice, prin toate colțurile lumii.
Dar cea mai mare calamitate e prostul fudul, omul care e prost cât încape, dar se crede deştept. Un prost modest, care îşi cunoaște limitele intelectuale, ce stă smerit în banca lui, nu deranjează. Dar stupidul înfumurat te tulbură, mai ales când se vrea conducător. Dacă te duci la un astfel de șef, pentru a-i raporta o neregulă constatată, se va înfuria imediat și va interpreta un atare demers ca un afront evident la capacitatea lui de organizare a instituției pe care o conduce, iar dacă rezolvi imediat și adecvat problema ivită și îl încunoștințezi abia ulterior, se va înfoia ca un curcan și te va întreba de ce nu a fost informat în prealabil.
Aşa că, vă recomand să nu staţi în calea unui prost ce se crede om deștept. E o sursă sigură de stres. Dar din păcate, e și periculos. Așa că daţi-vă deoparte şi lăsaţi-l în pace. Nu-l stârniţi şi, cu atât mai puţin, nu căutaţi să-l îndreptaţi. Devine agresiv şi nu merită să vă periclitaţi existenţa.