E primăvară afară, oameni faini și prieteni dragi. Nu e tocmai ca altădată și cum ne-am dori să fie mereu, dar nici să nu lăsăm gândurile întunecate, pesimiste, să se așeze temeinic pe ramurile minții ca un stol de păsari. N-avem cum să nu le vedem, le putem însă privi cu detașare, fără a le da materiale să-și facă cuib pentru clocit și fără a arunca cu pietre înspre ele, căci dacă le zburătăcim, freamătul va fi mai mare.
În esență, primăvara înseamnă primenire. Nu doar înnoire și împrospătare, ci și schimbare (în bine). Așa că, a sosit vremea să ne resetăm practicile și preferințele. Chiar și culinare. În Genesa (Facerea) 1:29 se spune limpede: „ Și Dumnezeu a zis: „ Iată că v-am dat orice iarbă care face sămânță și care este pe fața întregului pământ, și orice pom, care are în el rod cu sămânță: aceasta să fie hrana voastră”. Nu se face vorbire de mistreți crescuți în crescătorii (și apoi ne mirăm că s-a ivit iarăși pesta porcină), de pui îndopați cu hormoni și antibiotice, de șerpi ori bietul pangolin. Nu cred că ne putem dezice de „dulcele” cărnii dintr-o dată. Putem face un prim pas: e timpul postului mare, să-l ținem și să ne rugăm, „cu mic, cu mare”.
În primăvara asta ni s-a mai relevat ceva: că omul nu a fost croit să-și ducă traiul într-un mușoroi strâmt, slab iluminat, insuficient aerisit, aglomerat și agitat, de genul mall, târg, festival. Molima ne-a adus aminte și ne-a împins în casă, dar nu ne-a încuiat încă ușa de la balcon ori de la terasa ce dă spre grădină. A avut loc o întoarcere la ai noștri și la natură. Să închidem așadar televizorul și orice site de știri și să deschidem smeriți sufletul spre primăvara adusă de fluturi și flori.
E momentul în care munţii ne cheamă să-i vedem ultimele zăpezi şi primele flori. Brânduşele abia așteaptă să-și scoată căpşorul deasupra plăpumioarei de zăpadă înveselind întinsurile prin culoare şi parfum. În curând, narcisele, cu înfăţişarea lor dalbă şi delicată (par mici globuri de lumină) se vor răsfira iarăși cu miile pe povârnişuri, iar smirdarul (rododendronul) va țese din nou cu măiestrie pe costişe, nesfârşite covoare cu nuanţe de roşu şi roz.
Dacă ai noroc, poți afla un pui de căprioară, făptură fragedă, fragilă, de sălbăticiune, ce sare și scâncește, fericit ca un copil.
Spectacolul magnific al renaşterii şi reînnoirii este parcă mai grandios la munte. Vântul este blând şi parfumat cu răşină, boboci proaspeţi de plăntuţă şi glie reavănă, încolţită cu iarbă. Pâraiele căpătă putere, rup chingile de gheaţă cu care au fost încătuşate, croindu-şi canale printre troienele compacte de omăt aduse la vale de avalanşe.
Aşteptarea a luat sfârşit, un nou început e pe cale să fie zămislit. E freamăt iarăşi de împerechere prin cuiburi şi culcuşuri, iar înaripatele își acordează deja instrumentele cu care vor concerta o întreagă stagiune.
Mlădiţele încărcate de muguraşi, bulbii ce încolţesc, sevele ce urcă în trunchiuri şi miresmele ce le întâlneşti la tot pasul îţi rostesc răspicat că natura şi-a repornit circuitul clorofilei, iar miracolul uriaş al vieţii e pe cale să se împlinească încă o dată.
Și dacă muntele e departe și stă în singurătate…
bucuria de a trăi o putem afla și în grădina casei noastre.
Dă Doamne bine la toată lumea!