Odată cu „venirea pe lume” a unităților PC, conectate la internet, a devenit parcă și mai evidentă predispoziția omului de a afla și de a o apuca pe scurtături: de tastatură, pentru fișiere, aplicații, pagini web…, fiind trasate și marcate, în scop de ușurare, nenumărate „shortcuts” pe întreg întinsul păienjeniș virtual.
Realizările repurtate pe segmentul automatizării și pașii uriași făcuți spre robotica ascendent autonomă impun realitatea unei retorici cu valențe de paradox: lenea a fost principalul motor al progresului umanității și numai confortul ne-a călăuzit pe calea: cal-căruță-automobil înzestrat cu pilot automat și banalul ( de acum) GPS – în fapt, o avansată tehnologie fundamentată pe un sistem mondial de radionavigație, compus dintr-o constelație de sateliți și stații terestre de recepție, prin mijlocirea cărora se poate stabili, cu o precizie uluitoare, poziția pe glob și optima scurtătură spre destinația ce ne-o dorim atinsă rapid, fără bătăi de cap ori pierdere de timp. Și tot lenea ne-a determinat să avem uși automatizate la garaj și poarta casei (ca să nu mai avem de coborât din mașină), să putem porni motorul din dormitor pe timp de iarnă (pentru ca mașina să ne întâmpine încălzită), senzori de ghidare la parcare (ori chiar camere de luat vederi) și multe alte comenzi postate, la îndemână, pe volan. Și tot la un buton distanță sunt și „mașinuțele” cu telecomandă ce ne fac cafeaua, ne frământă și ne coc programat pâinea ori dau „start” centralei termice de la distanță cu un simplu click de pe telefonul mobil.
În pofida izbânzilor tehnico-științifice, implementate în instrumentele frecvent folosite în tot mai sofisticatul trai cotidian, nu a fost descoperită (deocamdată!!!) nici o scurtătură pe calea cunoașterii și desăvârșirii de sine – indiferent că o etichetăm izbăvire sau iluminare – , pe cărărușa strâmtă și sinuoasă a credinței și a căutării lui Dumnezeu. În schimb, mărind viteza de deplasare (cu speranța că ceea ce urmează fi-va mai bine, mai frumos și mai trainic… pe râu în jos) și uitând să savureze pe îndelete clipa – singura care contează în ecuația vieții -, omul înalță, prostește, o scurtătură de punte peste prezent și leagă astfel, în mod direct, capetele resturilor de amintiri rămase de ieri, cu promisiunile (mare parte, neonorate) ale zilei de mâine, atitudinea adoptată echivalând cu deviza: „spre moarte, pe scurtătură”.
Pe de altă parte, nici numele bun nu-l poate obține omul sărind câte două-trei trepte, nici vârful spre care tinde nu poate fi cucerit, în chip cinstit, iute și ușor. Doar „fanarioții carpatini”, fără rușine și făcând uz de scurtături presărate de plecăciuni, lingușeli și pupatul mâinii la „mai-marii” zilei, „se-nvârtesc” de câte o funcție înaltă ori de vreun post public „călduț”: bine plătit și degrevat de responsabilități, prin delegarea de atribuțiuni către subordonați. Dar acest aspect e dintr-o altă poveste…
Din basmul cu domnițe și cavaleri ce se strecoară prin scurtături zidite în castele (tunele de trecere între încăperi ori de ieșire din incintă) fac sigur parte coridoarele ce leagă străzile din centrul cetăților transilvănene. Prea puțin folosite astăzi și care poartă doar un număr (roman) ori un nume încărcat de istorie precum Pasajul Palisadei, Pasajul Îngust, Pasajul Călugărițelor (cum e în cazul Bistriței), aceste tainice trecători prezintă un farmec aparte, după cum reiese și din fotografiile alăturate.
Cu mențiunea că nu sunt decât o parte dintre „Pasajele Bistriței”, cu aura și alura lor, de inedit obiectiv turistic.