Normală sau neobișnuită, valoarea documentară ori exclusiv estetică și sentimentală a unei colecții este conferită de gruparea la un loc a unor obiecte de același fel sau de aceeași categorie, adunate doar pentru a le avea ori pentru a ne delecta privindu-le. Sunt colecționari de pietre semiprețioase, tablouri, stilouri, bibelouri și alte porțelanuri, tapițerii, timbre, medalii și insigne, monede și bancnote, sticle de gin, cutii muzicale, șervețele, pipe, bricege, clopoței, farfurii pictate și ouă încondeiate, arme, trofee cinegetice, autoturisme și multe alte lucruri. În esență, biblioteca și șifonierul sunt tot colecții: de cărți și respectiv, de haine, așa cum și grădina cu flori e o colecție de plante.
La scara de alături a blocului în care am locuit câțiva ani, bătrânica de la parter a realizat un veritabil „colț de rai” englezesc, în care plantele nu erau aliniate și ordonate în rondouri, ci locuiau pașnic și armonios laolaltă, înflorind pe rând în fața locatarilor care își fumau țigările la bustul gol în geamul de la bucătărie ori se ocupau cu bârfa prin balcoane și care, deranjați de concertele simfonice ale înaripatelor ce se desfășurau acolo dimineața devreme și seara târziu, își aduceau și ei aportul la „îmbogățirea” cadrului natural cu un chiștoc sau coji de semințe ori o pungă de gunoi.
Tot dintr-un petec în pantă de pământ, pe care l-am terasat și l-am plantat cu sute de bulbi, semințe și puieți, după aproape zece ani a rezultat și în curtea casei mele o oază de pace și verdeață, o mică grădină botanică cu aspect de amfiteatru. În fiecare an, din clipa în care ghioceii dau deșteptarea viului și până la gongul de final al crizantemelor, au loc explozii de culoare și arome într-un fastuos pelerinaj de plante, la care asistă adesea un arici, câteva perechi de păsări și cete de albine, gâze, fluturi și furnici.
Chiar și în ipoteza în care ne dăruim cu o deplină dragoste familiei și ne dedicăm cu mare drag locului de muncă, tot mai avem nevoie de una sau mai multe supape de siguranță: îndeletniciri plăcute, în afara preocupărilor profesionale și familiale, exercitate în timpul liber, cu încântare și pentru decantare, căci fără un sorb serios și un „stresoduct”, drenul spiritului se va înfunda cu reziduuri: frustrări, dureri, dezamăgiri, nemulțumiri, temeri, răutăți gratuite ce ne-au fost pricinuite; iar o minte poluată (plouată) și suprasolicitată, nu prea permite primenirea sufletului.
Paradoxal, chiar dacă tăgăduim, nu prea suntem stăpâni pe mintea noastră. Uneori ne este chiar dușman, sâcâindu-ne cu câte o năzuință ori neliniște, sau croșetând o învălmășeală de idei. Lucrăm preponderent cu impulsuri și impresii, cu un anume automatism, fără a atinge miezul și profunzimea lucrurilor, astfel că nu o dată avem subit revelația unei priveliști pitorești ori al unui parfum deosebit, ceea ce înseamnă că am fost o vreme absenți, cu simțurile acoperite de vise ori amorțite de gânduri și griji făcute ghem și legate de picioare, împiedicând spiritul să ni se înalțe liber, ca păsările cerului.
Nu e dificil să ne trezim din letargie, să ne scuturăm sufletul de scame și să trecem pe modulul de veghe. Putem începe cu un exercițiu simplu, lăsându-ne câteva clipe cuprinși de liniște, iar mai apoi, cu ochii închiși, din tot conglomeratul de sunete să ne concentrăm mai întâi pe unul singur, iar mai apoi pe toate la un loc, indiferent că este un foșnet, freamăt, zumzet, lătrat, țârâit, ciripit, tunet ori vuiet îndepărtat. Putem continua cu văzul, încercând să identificăm complet toate nuanțele de verde ce ne împresoară, întreaga gamă a contrastelor cromatice, de la cele apropiate până la cele antagonice, iar după distingerea lor distinctă, să căutăm a le avea în vedere în ansamblul lor, etape pe care le putem parcurge și în privința miresmelor ce ne inundă nările, pentru ca în final, după exerciții separate și repetate, să fim atenți la tot ce detectează simțurile noastre.
Adeseori, așa cum nici plămânii nu-i folosim la capacitate maximă (respirația pe care o practicăm fiind inconștientă și incompletă), nici organelor de simț nu le prea dăm importanță: nu obișnuim să contemplăm, înghițim cu lăcomie hrana, fără a răsfăța îndelung papilele gustative, iar mâinile parcă uită încet să mângâie minunile de lângă noi. Graba ne determină să culegem ce putem prinde din alergare: doar senzații superficiale.
Cu ceva timp în urmă, după o noapte petrecută la munte, unul dintre tovarășii de drumeție a spus dimineața: „Nu am putut dormi deloc. Parcă am stat cu capul pe bolovanii din vadul pârâului, iar spre dimineață, când am început să mă acomodez cu clipocitul apei, a început cântarea pliscurilor și plimbarea tălăngilor”, în timp ce altul a zis că nici el nu a dormit „pentru că nu a vrut să piardă nimic din farmecul acelei nopți de vară”.
Un cuget conștient e vital pentru a nu încerca peste ani sentimentul că viața a trecut repede și fără rost pe lângă noi. Și țin să vă asigur că nu e dificil de dobândit, dacă reușim să trezim în noi simțul uimirii cu care, copii fiind, am descoperit cândva lumea.